LECTURI ÎN VREMURI DE AUSTERITATE. Jurnalul lui Radu Petrescu

Autor: Cristina MANOLE | Categoria: Rubrici | 1 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Într-un sfîrşit de vară, fără programe TV şi cu măsuri de austeritate în curs pentru recesiunea ce atingea şi România, pe 31 august 1927 s-a născut, la Tîrgovişte, scriitorul Radu Petrescu. Nu ştia bine ce-l aşteaptă. A aflat pe parcursul anilor. Moare la 30 ianuarie 1982, la Bucureşti, cumva pe neaşteptate – doar tutunul să fie de vină? –, în urma unui infarct. Este înmormîntat în cimitirul Mănăstirii Cernica, lîngă Ernest Bernea, pe insula dintre apele Colentinei şi cu faţa la un cer indefinit. Un mormînt discret, acoperit de gheţărică şi o simplă cruce de piatră cu o lapidară precizare – scriitor –, încheie destinul lumesc al unui om care a trăit doar şi pentru literatură.

După cum tot el spunea despre el însuşi, într-o remarcabilă formulare după apariţia unei cărţi, „am vîrît degetul în eternitate“. E doar parţial adevărat pentru hiperorgoliosul scriitor, pentru că acea eternitate visată de un om discret şi manierat precum Radu Petrescu se dovedeşte parşivă. Eternitatea are capricii, face nazuri, ridică şi coboară, iubeşte şi lasă, se entuziasmează uneori, uită şi reneagă de şi mai multe ori. Eternitatea e vînare de vînt, cum spunea un Cioran de dinaintea lui Cioran, mult mai mediatizatul cîndva Ecleziast.

Dincolo de o eternitate relativă rămîne opera unui scriitor. Este cea care ne interesează, aici şi acum. Cărţile lui Radu Petrescu. Singura certitudine.

Ultima apariţie editorială cu semnătura acestei benedictin al scrisului este încă o felie din imensul lui jurnal întins pe multe decenii. Acest decupaj a apărut la Editura Paralela 45, sub genericul „Pentru buna întrebuinţare a timpului. Jurnal 1971-1976“, sub îngrijirea Adelei Petrescu, devotata soţie a scriitorului, care alcătuieşte şi un concis, foarte util şi binevenit, mai ales pentru noile generaţii de cititori – cîţi or mai fi – tabel cronologic. Nu putem să omitem îndîrjirea editorului Călin Vlasie de a duce la capăt publicarea acestui fastuos şi extrem de elaborat jurnal. Jurnalul ca literatură. Literatura ca viaţă. De menţionat şi osîrdia cu care Tiberiu Stamate a contribuit la redactarea textului şi a întregului volum. Dintr-o notă asupra ediţiei, aflăm că textul a fost transcris după manuscris, încercînd să se păstreze particularităţile de limbaj ale autorului, cît şi desenele ce însoţesc textul, astfel ca ele să apară la locul lor. Rigoare radupetresciană. Apreciem în grad înalt această atenţie acordată textului original şi aşteptăm cu emoţie şi ultima parte a jurnalului, care va acoperi anii1977-1982 şi va apărea, sperăm cît mai curînd, tot la Editura Paralela 45.

Acestea fiind zise, să ne aplecăm asupra cărţii. Se pune, însă, rapid întrebarea ce ştim, cît ştim despre cărţile şi personalitatea acestui extraordinar scriitor român din ultimele decenii ale secolului al XX-lea. Istoriile literare reţin cîte ceva şi fac puţină ordine între cărţi şi autori, dincolo de simpatiile sau idiosincraziile criticilor literari. În cazul lui Radu Petrescu, avem handicapul că nu i s-a publicat toată opera, iar o ediţie critică ar fi absolut trebuincioasă pentru o evaluare cît de cît corectă a operei. Şi situarea scriitorului la locul unde i se cuvine. În rîndul din faţă, desigur.

Cunoscătorii operei lui Radu Petrescu ştiu bine despre ce vorbim. Dar pentru ceilalţi, să presupunem, cei care nu au citit nimic din Radu Petrescu şi dau peste această carte, ar mai exista vreun anume grad de interes? Cînd apar mii de titluri noi, cînd avem mereu şi mereu la îndemînă cărţile unei actualităţi care durează deseori doar cîteva luni; cînd mecanismele de promovare agresivă ale editurilor fixează selectiv nume de autori şi le neglijează, voit sau nu, pe altele; cînd vînzările dictează şi prestigiul, şi nu doar popularitatea. Credem că da. Fiecare carte a lui Radu Petrescu are propria ei personalitate. Prozele celui mai flaubertian autor român sînt de un mare rafinament stilistic. Ele sînt dovada peremptorie a unei vocaţii duse pînă la sacrificiu. Un scriitor care-şi sacrifică biografia în favoarea bibliografiei.

O şi mai mare atenţie este acordată compoziţiei şi dovedeşte o foarte bună ştiinţă a literaturii, că scrie proză sau articole, că face notaţii în jurnal sau studiază norii. Pentru că toată viaţa asta a făcut Radu Petrescu: literatură. Şi această secvenţă de jurnal este exemplară. Ne aflăm între 1971-1976, într-o epocă ce-şi schimbă pe nesimţite reperele. Relaxarea aparentă de la sfîrşitul deceniului trecut s-a încheiat şi un nou dogmatism, de sorginte naţional-comunistă, se iţeşte. Dar Radu Petrescu este un umil şi obscur funcţionar, care nu face istorie, ci doar o suportă. El are de scris, el are de rescris, el are de citit şi de observat lumea din jurul lui. Cotidianul şi contingentul sînt prezente la fiecare pas. Dar nu-l sufocă, pasiunea trece peste mizeriile şi lipsurile clipei. E de trăit, e de scris. Multe însemnări ce alcătuiesc mai mult decît viaţa unui om. Scriitorul este el însuşi. Diaristul inocent din deceniile trecute devine acum prozatorul în curs de consacrare. I se retipăreşte capodopera Matei Iliescu, are contacte cu colegii de breaslă, ba chiar face călătorii de documentare în Bulgaria şi URSS. Observaţii atente sînt prinse în insectarul jurnalului. Apar portrete ale unor protagonişti ai vieţii literare, sînt prezenţi, mereu şi mereu, cei din imediata lui apropiere. Familia ca o alveolă de protecţie. Pictoriţa Adela Petrescu – maestrul, cum o denumeşte el –, dar şi copiii, dar mai ales prietenii de cursă lungă. În diferite ipostaze, mai mult sau mai puţin fericite. Un Mircea Horia Simionescu, mereu atent, devotat şi foarte prietenos cu sensibilul şi pretenţiosul său amic, un veşnic enervant Tudor }opa sau eruditul Petru Creţia, cu care Radu Petrescu are mereu ceva de împărţit. Multe nume ce astăzi împănează istoria literaturii române mişună prin carte. Portretele sînt deseori acide, nici diaristul însă nu se menajează. Găsim şi mai vechile preocupări teoretice, minunate pagini despre alte cărţi, alţi autori, alte personaje.

Scrisul este viaţa lui Radu Petrescu. În afara scrisului nu există decît muzica şi pictura, Radu Petrescu dovedindu-se şi un extrem de pretenţios cronicar plastic. Văzul şi imaginea au prioritate, mare parte din observaţiile lui Radu Petrescu se regăsesc şi în cele ale bunului său prieten şi june admirator precum regretatul scriitor Gheorghe Crăciun. O carte minunată despre Radu Petrescu, pictorul Ion Dumitriu şi Mircea Nedelciu, pe care Gheorghe Crăciun a publicat-o acum cîţiva ani, ar merita citită în paralel cu acest jurnal.

Apar şi portrete feminine, Radu Petrescu – care se laudă că nu a înşelat-o niciodată pe devotata lui Adela – notează mereu cîte ceva despre „crupe“ sau „fese“, mereu atent la aspectul carnal al subiectului. Istoria e şi ea prezentă, uneori cu observaţii acide, dar devotamentul pentru literatură poate absorbi orice. Dacă literatură nu e, nimic nu este, ar vrea să ne transmită, peste decenii, un mare prozator român contemporan.

Radu Petrescu ar merita să fie redescoperit nu doar de generaţia care visează la concertele de la Vama Veche şi Peninsula de la Tîrgu Mureş, dar şi de cei care frecventează librăriile în căutare doar de nume de autori străini. Multe dintre „cărţile cu fleacuri“, cum inspirat denumea Livius Ciocârlie aceste jurnale şi false jurnale, lucrări de proză fragmentară şi autoreferenţială, sînt la îndemîna noastră şi ar merita să le acordăm mai multă atenţie. Iar Radu Petrescu, cel de dincolo de acest minunat jurnal, care le poate combate lesne şi pe acelea ale lui Jules Renard, Julien Green sau Anaïs Nin, merită şi el redefinit şi readus în această eternitate mişcătoare care este actualitatea. O merită cu prisosinţă.

Recomanda articolul prin: