Numeroase
titluri noi mi-au atras atenția și la această ediție a Tîrgului de Carte
Gaudeamus. Aflat deja la a IX-a ediție, este o a doua șansă, după Bookfest, pe
care o au editurile românești de a livra noi titluri și de a scăpa de cele mai
vechi. Buluceala din ultimele două zile – asta fiind deja tradiție – a
consemnat un real succes pentru edituri și autori, și mici/mari satisfacții
pentru cei care au plecat acasă cu sacoșe și pungi doldora de cărți.
Prima carte
pe care mi-aș permite s-o semnalez aparține unei faimoase ziariste care a dominat
scena publicisticii în deceniile trecute, marea doamnă numită Oriana Fallaci. O
jurnalistă de mare forță și rectitudine profesională, o combatantă acerbă
pentru adevăr și valorile perene și nenegociabile ale democrației. Cartea de față,
un fel de cîntec de lebădă al autoarei, scrisă la doar trei luni după sinistrul
atentat de la 11 septembrie 2001 de la New York, este, deopotrivă, o provocare și
un avertisment. Mînia și orgoliul
(Editura Corint, 2011, traducerea, din italiană, semnată de Marina Adameșteanu)
beneficiază de un splendid studiu introductiv al colegului de breaslă din
România, Emil Hurezeanu. Textul „Forța destinului“ este o caldă, amicală și pe
deplin meritată laudatio adusă unei „conștiințe vii a Italiei“, ca să preluăm și
să parafrazăm cumva formula prin care Anna Politkovskaia a intrat într-o
eternitate de multe ori nedreaptă. Mînia și orgoliul a provocat un imens
scandal și i-a adus autoarei numeroase procese pe lîngă alte blesteme și amenințări.
De ce? Pentru că o femeie – și iar ajungem la atitudinea intransigentă a Annei
Politkovskaia – a formulat în termeni duri acuze directe la adresa islamismului
radical, care deja asediază Occidentul, precum Salladin – cu multe secole în
urmă – Ierusalimul. Fallaci spune neted despre islam și noua ofensivă a lumii
musulmane de astăzi tot ce simte și gîndește. Acolo unde oamenii politici și nu
puțini intelectuali fac balet cu corectitudinea politică pe buze, dar cu crime și
asasinate pe bandă, în spatele lor, prin toată lumea. Sînt evidențe pe care doar
o perspectivă mioapă, ecumenică asupra viitorului o poate eluda. Tot o femeie a
fost cea care a formulat propoziții clare și limpezi față de musulmanii care
trăiesc în țara ei. Este vorba despre o curajoasă doamnă prim-ministru a țării
numite Australia. „Asta e țara mea. Noi am clădit-o într-un anume fel cu multe
sacrificii și muncă. Nu vă place aici, nu vă oprește nimeni să plecați de unde
ați venit. Dar nu ne obligați pe noi să renunțăm la valorile noastre.“ Același
avertisment a fost adresat și de Oriana Fallaci unei Europe dezbinate și unei
lumi occidentale obosite. Ea a murit, adevărurile ei, incomode și ferme, au
rămas.
Herta Müller
nu mai are nevoie de prezentări după ce a primit Premiul Nobel pentru
Literatură în 2009. O scriitoare de atitudine, cu luări de poziție nu
întotdeauna bine primite de intelighenția românească vizată direct. De data
aceasta, nu mai avem la îndemînă un nou op literar, ci o culegere de
discursuri, conferințe, o laudatio, o prelegere de poetică și un articol – text
publicat în Die tageszeitung, în 1995, la moartea lui Cioran, caldă evocare a
unui om mult prețuit.
Sînt, cu
totul, 19 texte, cu mult suflu etic, presărate pe o discretă canava epică,
într-o carte ce se numește Mereu aceeași nea și mereu același neică (Editura Humanitas
Fiction, 2011, serie de autor coordonată de Denisa Comănescu, traducere din
germană și note de Alexandru Al. Șahighian).
Autoarei îi
place să povestească. Și să înțeleagă lumea din care face parte, cu părțile ei
luminoase sau cu cele întunecate, vorbind despre mama ei și satul natal, la
Stockholm, sau scriind despre Ellias Canetti, despre Blecher sau despre dragul
ei prieten, Oskar Pastior. Literatura nu este un scop în sine, este o formă de
a trăi. Literatura nu ne face nici mai buni, nici mai răi, dar ne poate ajuta
să trăim mai frumos. Herta Müller nu vrea să epateze, să rupă gura tîrgului, să
binedispună sau să ofere lecții de înțelepțire. Ea citește lumea din jur și
scrie despre relația ei cu această lume. Așa a fost și cînd făcea traduceri la
Uzina Tehnometal de la Timișoara, așa procedează și acum, cînd vorbește la
Stockholm, la primirea Premiului Nobel pentru Literatură, în 2009. O lecție de
simplitate din care am avea de învățat cu toții. Viața bate, de fiecare dată,
literatura.
Executați
prin înfometare. Holocaustul ascuns
(Editura Meteor, 2011, traducerea din engleză de Dan Criste, cu o comprehensivă
și bine documentată introducere semnată de Adam Ulam, șef al Departamentului de
Studii Ruse la Harvard University) este o teribilă mărturie despre o tragedie
puțin cunoscută: Marea Foamete din Ucraina din anii ’30. Mărturia aparține unui
ucrainean al cărui nume real nu-l cunoaștem – din motive de securitate
personală, evident, frica a fost și a
rămas un factor important al psihologiei fiecăruia dintre noi –, dar care
semnează cu pseudonimul Miron Dolot. Născut în 1916 într-un sat din Ucraina,
trece, adolescent fiind, prin calvarul unui întreg popor care a presărat
succesele URSS cu peste cinci milioane de morți, scapă cu viață dintr-un coșmar,
ajunge soldat în Armata Roșie și, apoi, prizonier la nemți. Reușește să fugă în
Statele Unite și, abia la 30 de ani de la consumarea tragediei, spune și scrie
tot ce i-a fost dat să trăiască. Sau să moară, cum s-a întîmplat cu numeroșii
săi compatrioți. Dolot nu acuză, nu face glose politico-istorice. Povestește.
Atît. E suficient. Ca și în cazul lui Varlaam Șalamov, ale cărui cutremurătoare
Povestiri din Kolîma fac inutile orice fel de considerații teoretice. Stilul
narațiunii lui Miron Dolot este simplu, clar, fără adjective și adverbe, o
carte de mare literatură, fără nici un fel de intenții literare. De aici și forța
epică a acestor pagini de istorie care, mai mult sau mai puțin ciudat, iscă și
astăzi controverse printre experții istorici. A fost sau nu intenția lui Stalin
de a se răzbuna pe ucrainenii care au refuzat cu îndărătnicie colectivizarea
sau, pur și simplu, a fost o anume politică de stat – evident, greșită, ce să
facem, tovarăși, numai cine nu muncește nu greșește – pentru a pune mîna pe
valuta obținută de pe urma grînelor și a alimentelor confiscate de la populația
înfometată a Ucrainei? Asta a fost Marea Foamete – holomodor, cum o numesc
ucrainenii –, care a condus la moartea a milioane de oameni (între 5 și 7, după
diverși istorici și diferite surse), inclusiv peste 16 milioane de cai.
Uciderea cailor în comunism – și în România au fost ucise 2 milioane de
cabaline – este o altă pată rușinoasă a acestei perioade negre din istoria
omenirii, pusă sub faldurile steagurilor roșii. O carte-document de neevitat
pentru cei care studiază istoria
comunismului. Și, mai ales, a crimelor lui.
Alexandru
Vlad este un scriitor de marcă al așa-numitei generații ’80 din literatura
română. Un prozator rafinat, un recunoscut stilist și un traducător pretențios,
dar și eseist și publicist de cursă lungă. Pitit cumva în propria biografie
clujeană și cu un șir de cărți suficient de lung ca să-l facă remarcat și
dincolo de notorietatea de care se bucură în interiorul breslei, Alexandru
Vlad, cred eu la o iute ochire, abia acum dă Marea Lovitură a propriei
bibliografii. Recent apărutul roman de peste 450 de pagini, Ploile amare
(Editura Charmides, 2011, aceeași care ne-a livrat capodopera altui ardelean
ascuns la Cluj, și anume Ion Mureșan, cu arome poetice ascunse prin dislilate
Alcooluri) impune un prozator de forță. Sînt convinsă că romanul lui Alexandru
Vlad va avea parte de o receptare critică pe măsură și se va impune și în conștiința
marelui public, cumva buimăcit de avalanșa de cărți din preajmă și de opțiunile
extrem de ciudate ale capriciosului public român.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters