OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

O frumoasă, elegantă şi mustoasă carte-album le este oferită cititorilor care chiar mai au stare pentru a percepe bucuria sosirii primăverii; cei care au o anume stare de graţie pentru magnoliile înflorite de pe bulevardul Dacia sau din strada Dragoş Vodă (unde vom descoperi cea mai cea magnolie din întregul Bucureşti) sau pentru cireşii înfloriţi pe model japonez, te miri unde, prin diverse mahalale, în grădini şi parcuri mai simandicoase, precum grădina amenajată de G.M. Cantacuzino, la cererea Prinţesei Martha Bibescu, în fabulosul palat brâncovenesc de la Mogoşoaia. Sau la Kyoto, sau la Bothanical Garden din NYC – 3.000 de cireşi donaţi de statul japonez Statelor Unite –, sau la Washington. Primăvara e frumoasă pe orice fel de meridian, dacă avem şi cu ce s-o mai simţim. Unor astfel de cititori, cu simţurile în veşnică alertă şi cu ochiul minţii racordat la memoria afectivă a trecutului, arhitectul Bogdan Andrei Fezi le oferă volumulBucureştiul european (Editura Curtea veche, 2010). Rezultat al unei reale cercetări bine armate sub raport teoretic – cum vă sună proiectul de cercetare „Micul Paris. Modelul francez şi european. Trecut şi perspective în arhitectură şi urbanism“? –, avem la îndemînă mult mai mult. O reverie prin istorie, dar şi soluţii clare şi limpezi pentru viitor. Autorul – încă tînăr, dacă e să tragem concluzii din context –, şcolit la Bucureşti şi perfecţionat prin Marea Britanie şi Franţa, unde obţine şi un doctorat, este în prezent şef de lucrări la „Ion Mincu“. Spaţiul nu ne îngăduie să glosăm pe marginea activităţii cu totul meritorii a lui Bogdan Andrei Fezi şi nici să prezentăm, în detaliu, comentariile şi ideile cu care sînt însoţite numeroasele fotografii-reproduceri. Cu mult parfum istoric, cu numeroase poveşti legate de un oraş în care diverse stiluri s-au îmbinat, mai mult sau mai puţin armonios. Eclectic în orice caz, generînd o ţesătură urbană cu un anume stil, amestec de orientalism şi occidentalism, neoclasicism şi o modernitate care încă mai supravieţuieşte pe te miri unde. Ce va deveni oraşul nostru? Nu ştim bine. Măcar de am fi capabili să ne minunăm de Fundenii Doamnei şi să privim turla de la Stavropoleos la apusul soarelui. Bucureştiul european al lui Bogdan Andrei Fezi este o mică bijuterie. Şi nu doar un cadou elegant pentru cînd mergem la medic să ne facă un EKG şi o tomografie computerizată.

O nouă surpriză ne oferă colecţia „Biblioteca Polirom“ – coordonată, repetăm ca să se reţină strădania unui om, de Bogdan-Alexandru Stănescu, cu volumul Filiera Bellarosa şi alte povestiri (Editura Polirom, 2011), sub semnătura lui Saul Bellow. Unul dintre greii modernităţii literare americane, laureat al Premiului Nobel – în 1976 – cunoscut în toată lumea ca subtil romancier şi excelent eseist. Inclusiv în România, de care a fost ataşat şi matrimonial, şi printr-o amiciţie cu opinteli cu Mircea Eliade, care au condus la Iarna decanului şi la controversatul Ravelstein. Surpriza actualului op este livrată de faptul că, pentru prima dată, avem în limba română parte din o prozele scurte ale lui Saul Bellow. O prefaţă semnată de Janis Bellow, ultimă consoartă a lui Bellow, redă povestea acestei cărţi, tradusă exemplar de Ioana Zirra – povestirea de 54 de pagini „Rău de gură“ este bine tălmăcită de Ioana Filat – , într-o ediţie îngrijită de Domnica Drumea şi Radu Pavel Gheo. Postfaţa care îi aparţine lui Saul Bellow, este o splendidă lecţie de proză. Despre concizie. Despre obsesiile lui Cehov („Oricît aş citi, fie că e scris de mine fie de altcineva, mi se pare că nu-i destul de scurt“) sau despre exigenţele lui Kafka, Borges şi Beckett. Şi tocmai aici am senzaţia că păcătuiesc textele – nu foarte scurte – ale lui Saul Bellow din acest volum. Ele par mai lesne nişte miniromane, framente de roman, texte sau proze de diverse lungimi. Nici nexul epic, nici ritmul sau atmosfera nu sînt ale unor simple povestiri. Ce fac faima genului scurt. Sau se aglutinează natural, precum acele splendide şi unice Textes pour Rien ale lui Beckett. Bellow şi cînd vrea să scrie scurt, tot lung îi iese. Observaţia nu include valoarea intrinsecă a textului. „Vasul de argint“ ar fi cea mai apropiată de gustul meu. Cartea merită citită cu atenţie, oricum.

Un roman foarte tra-la-la se dovedeşteCazul Jane Eyre (Editura Humanitas, 2011), ce apare sub semnătura lui Jasper Fforde. Sigur că orice apariţie în colecţia „Raftul Denisei“ este un certificat în alb acordat cărţii. Poetă cu stagii vechi, Denisa Comănescu a reuşit să devină şi o remarcabilă editoare de proză. A reuşit în doar cîţiva ani la Humanitas Fiction, după ce robotise şi la Univers şi la Polirom, să impună pe piaţa de carte românească nu doar o colecţie deja de prestigiu, ci mulţi autori mai puţin frecventaţi. Sau nume cu o popularitate şi notorietate de ultimă oră, astfel că am avut prilejul să fim mereu racordaţi la cărţi ce s-au impus pe piaţa internaţională. Un astfel de autor ar fi şi acest Jasper Fferde (născut în 1961) – de care nu auzisem pînă mai ieri. Care s-a lansat cu acest volum, devenit rapid bestseller. Fără să mai piardă timpul prin universităţi şi să-şi bată capul cu teoriile romaneşti – de la Ricardou la Deridda – Fferde s-a pus pe scris. După capul lui, amestecînd stilurile, genurile, personajele altor faimoase cărţi şi nume de autori de notorietate. Sărind în timp şi spaţiu, glisînd din ficţiunea cărţilor în realitatea istoriei, inducînd o doză de mister şi de livresc, avem un mixaj, bizar pe alocuri, de fantasy, SF şi thriller. Romanul nu se digeră uşor, dar s-ar putea ca tocmai acest lucru să atragă un public anume. Din 2001, cînd a debutat, Jasper Fferde a mai scos un morman de romane, semn că e apreciat şi are publicul lui. Oricum, el ne-a amintit faptul că, tot abordînd cărţi de ultimă oră, am neglijat să mai citim cărţile clasice ale literaturii engleze. Istoria literaturii engleze lui Anixt a rămas rătăcită în memoria celor care i-au avut ca profi pe Leon Leviţchi şi Dan Duţescu. Fum.