OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

• Vladimir Nabokov beneficiază în România de o serie de autor. Ceea ce e foarte bine şi util pentru cunoaşterea acestui mare prozator al secolului al XX-lea, neglijat decenii în şir de autorităţile sovietice, dar şi de piaţa de carte românească. După 1989, Nabokov intră şi în circuitul de lectură românesc. Ultima apariţie, cu numărul 13 – deloc cu ghinion de această dată –, esteVrăjitorul (Editura Polirom, 2011, traducerea, din engleză, de Luana Schidu). O mare surpriză pentru admiratorii lui Nabokov, care i-au citit faimoasa Lolita – ce beneficiază, în 2011, de o nouă ediţie la Editura Polirom, în traducerea lui Horia Florian Popescu, volum ce a deschis colecţia de buzunar „TOP 10+“, în care apar „succesuri“ ale literaturii universale (sic!) care se pot citi lesne doar cu lupa cu care Perpessicius descifra manuscrisele eminesciene – şi pot face comparaţii de mare rafinament. De ce? Pentru că Vrăjitorul este o splendidă povestire/nuvelă/microroman, care dezvoltă tema de bază a viitoarei Lolita. Obsesia unui bărbat matur pentru o jună puberă şi tertipurile prin care va ajunge să o ia în posesie sînt relatate cu poezie şi rafinament. Idila este bine condusă, stările protagoniştilor se succed într-un ritm bine dozat, finalul este cu totul altul decît cel din Lolita. O proză de nota 10, după opinia mea. Dacă ar fi să fac o comparaţie cu Thomas Mann, ar fi diferenţa dintre Moarte la Veneţia şi Muntele vrăjit. Proza scurtă, şi de această dată, se dovedeşte că are alte resurse şi modalităţi (incisive) de expresie.

O mare-mare şi plăcută surpriză acest Vrăjitorul! Scris în limba rusă, la Paris, în 1939, pe vremea în care Nabokov nu începuse să scrie în engleză (două mici note ale autorului dau toate aceste detalii ce însoţesc fericit volumul), Vrăjitorul va rămîne cumva în umbra Lolitei. Avînd la îndemînă ambele texte le putem degusta pe fiecare în parte.

 

• Un microroman simpatic şi jucăuş se doveşte Magazinul de sinucideri (Editura Alffa, 2011, în colecţia „Strada Ficţiunii“, coordonată de Alexandra Rusu, traducere şi note de Magda Răduţă) al scriitorului francez Jean Teulé. Magazinul de sinucideri apare într-o colecţie nou lansată de proză, cu deja şapte noi titluri, în care ni se oferă nume şi cărţi mai puţin cunoscute la noi. Dacă Italo Calvino este un autor de prestigiu şi care atrage atenţia imediat, alte nume, precum cele ale lui Ralph Ellison, Walter Kirn, Lisa See sau Carol Birch, pătrund abia acum la noi. De urmărit de acum înainte şi producţia acestei colecţii de proză, „Strada ficţiunii“, care intră în concurenţă cu cele deja impuse, de la edituri precum Polirom („Biblioteca Polirom“), Nemira („Babel“), Curtea veche („Byblos“), Paralela 45 („Ficţiuni fără frontiere“), Leda („Maeştrii Leda“), Vellant, Litera, Trei („Fiction Connection“), sau cu mult prizatele volume din „Raftul Denisei“ de la Humanitas Fiction.

Cine chiar vrea să citească are de unde alege. Autor de benzi desenate, scenarist şi producător de televiziune, Jean Teulé (n. 1955) devine şi un prolific prozator. Magazinul de sinucideri apare în 2007. Este o jucărea epică prin care se doreşte şi reuşeşte să se declişeizeze una dintre obsesiile lumii moderne (sinuciderea) şi luarea în răspăr a pesimismului nostru. Printre atîţia sinucigaşi celebri, de la Marilyn la Mishima şi Hemingway, „o gură de aer proaspăt“ adus de Alan, „un copil plin de optimism ce-şi trece viaţa însufleţind pe oameni cu-n vis din altă lume“ (p. 100), devine un îndemn salvator. Misiune îndeplinită. Nu ştim bine ce se alege de eroul nostru optimist. Poate nici nu mai contează.