OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

O surpriză mai mult decît agreabilă – pentru cei care se dedau ideilor şi nu doar florarului – în aceste săptămîni de primăvară este un volum semnat de George Steiner, un nume de marcă pe piaţa internaţională a ideilor şi la bursa carierelor academice la cel mai înalt nivel. Lui George Steiner, Editura Humanitas i-a prilejuit un binevenit contact cu publicul românesc. I-au fost traduse în ultimii ani cîteva lucrări de referinţă. Dar George Steiner a pătruns la noi chiar înainte de 1989.După Babel a fost unul dintre titlurile de referinţă ale unei colecţii prin care Editura Univers de odinioară oferea şansa unor lecturi diferite de cele impuse de gîndirea şi teoria realist-socialistă. Ar merita un articol aparte rememorarea acelor multe volume de critică şi teorie literară prin care am aflat cîte ceva şi despre ce şi cum se gîndeşte şi se scrie prin alte colţuri ale lumii. Nu era rezistenţă prin cultură, ci doar curiozitate intelectuală. Poveşti dintr-un trecut pe care-l uităm sau îl modificăm după cum bate vîntul. Să revenim la primăvara lui 2011. Acum avem la îndemînă Maeştri şi discipoli (Editura Humanitas, 2011, traducerea din engleză şi notele îi aparţin distinsului anglist de la Filologia clujeană Virgil Stanciu), care adună în volum aşa-numitele prelegeri – şase la număr – „Charles Eliot Norton“, pe care George Steiner le-a ţinut la Harvard în anul universitar 2001-2002. Relaţia maestru-discipol, tema de bază a acestor conferinţe, este una care a făcut posibilă ceea ce numim azi educaţie sau învăţămînt. Aşa cum a permis şi valorificarea învăţăturii proprii prin transferul ei către o anume marcată posteritate. Aducînd numeroase exemple din istoria culturii, trecînd de la filozofie la muzică, de la literatură la artele plastice, de la estetică la teologie, conferinţele lui George Steiner ne obligă să nu lenevim. Să gîndim cu propriile noastre creiere, să încercăm să şi înţelegem ce se întîmplă cu spiritul. Prin timp şi spaţiu. Dacă azi treburile merg prost în România este şi pentru faptul că nu mai avem maeştri în care să credem cu adevărat. Şi să le urmăm, dacă nu măcar poveţele sau exemplul personal, măcar sugestiile. O carte incitantă, care ar merita reluată cu pixul în mînă.

Cîteva cărticele – o serie întreagă de altfel, cu CD audio inclus – extrem de incitante şi provocatoare, pînă la cote mari, pentru curiozitatea şi pentru imaginaţia cititorului şi voluptatea ascultătorilor alcătuiesc colecţia „Mari Compozitori“, pe care o scoateEditura Litera şi o pune pe piaţă în colaborare cu Jurnalul de Duminică (faptul că apare joia rămîne un mister, precum acel misterios om în negru care i-a comandat lui Mozart faimosul Recviem!). Un proiect coordonat de un experimentat editor, Ilieş Câmpeanu, care pune laolaltă biografiile unor muzicieni de marcă şi secvenţe sonore reprezentative pentru creaţia lor. Au apărut deja 10 titluri. Care cuprind prezentarea unor compozitori precum Beethoven, Bizet, Brahms, Johann Strauss. În total vor fi 40 de apariţii. Ultimele nume, Mahler, Mozart şi Haydn. Textele, extrem de percutante şi la obiect, fără digresiuni inutile, îi aparţin criticului muzical Alfonso Arroyo. De ce apreciem această serie ca pe o binevenită iniţiativă? Pentru că, după 1989, Editura Muzicală a încetat să mai producă monografii dedicate marilor corifei ai muzicii – compozitori, interpreţi, teoreticieni etc. Astfel că de multe ori puzderia de înregistrări livrate pe diverse canale media – unele istorice, altele mediocre – rămîn fără o minimă informaţie şi educaţie muzicală. Datele biografice ale muzicienilor ce circulă pe Internet de multe ori ocultează dimensiunea reală a unui artist. Aşa că textele ce alcătuiesc aceste micromonografii sînt binevenite: amatorii de muzică îşi pot îmbogăţi cultura muzicală şi prin aceste texte şi înregistrări.

O surpriză pentru publicul românesc care îşi ţine respiraţia cînd urmăreşte săptămînalul dialog duminical dintre Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu ar fi apariţia cunoscutei lucrări Opera şi drama (Editura Nemira, 2010) a lui Richard Wagner. O ediţie de lux, hard cover, hîrtie extra, lucrare tipărită la Monitorul Oficial, traducerea din limba germană aparţinînd Cristinei-Maria Crăciun. O carte mult citată şi, din păcate, foarte rar citită, cu toate că beneficiile ar fi imense. Volumul de faţă este blindat şi cu o temeinică prefaţă semnată de profesorul Vasile Morar. O vastă preumblare prin gîndirea teoretico-estetică a celui care a bulversat nu doar istoria muzicii; amorul şi ideile s-au întreţesut acum peste 150 de ani ca să conducă la opera totală la care a năzuit şi pentru care a militat maturul Richard Wagner. Dacă Wagner murea tînăr, precum Mozart, am fi rămas doar cu uvertura Rienzi, dar astrele au hărăzit ca istoria muzicii să capete valenţe noi. Ediţia de faţă mai beneficiază şi de o neaşteptată postfaţă („Richard Wagner şi Noua Ordine Teatrală“), plină de consideraţii dintre cele mai profunde, aparţinînd regizorului Victor Ioan Frunză. O carte de căpătîi pentru cei care vor să priceapă cîte ceva despre rostul muzicii, al operei, al poeziei şi al dramei, dar şi al artei în general. O carte tulburătoare, de pritocit alene, cu multe trimiteri la istoria culturii şi a muzicii. Wagner nu este, din păcate, pe lista de preferinţe a culturalilor români, chiar dacă fostul premier Adrian Năstase, se confesa, cumva timid şi ruşinat, cum a cucerit-o el pe viitoarea consoartă cu muzică de Richard Wagner, cu pasaje din Amurgul Zeilor, cică, într-o garsonieră de 4/4 metri. Tare de tot! Păstrăm comentariile pentru alt prilej.

O carte deosebită pe care am tot amînat s-o prezint, dar pe care am citit-o pe îndelete, cu o vie curiozitate şi maxim interes, este un documentat şi temeinic studiu istoric. Se numeşte Războiul Civil din Spania (Editura All, 2010) şi este semnată de o autoritate în istoria modernă şi contemporană a acestei ţări. L-am numit pe profesorul Bartolomé Bennassar de la Universitatea din Toulouse, născut în 1929, la Nîmes, în Franţa, cu studii, doctorat şi o carieră univesitară ce acoperă cîteva decenii. A produs o istorie a Spaniei, a scris despre Inchiziţia spaniolă, a elaborat biografiile lui Franco sau Hernando Cortes (ce frumos sună „Un conquistador al imposibilului“). Toate astea fiind zise să mai apucăm să spunem două vorbe şi despre un subiect mult discutat în ultimele decenii. Războiul Civil din Spania anilor 1930, ce a premers Al Doilea Război Mondial, a fost nu doar drama poporului spaniol, ci o confruntare dură, între forţele democratice – aşa cum erau ele în acei ani, amestecînd comunişti şi socialişti, anarhişti şi te miri cine din toate colţurile lumii – şi fascismul european ce dădea în clocot. Bartolomé Bennassar povesteşte şi analizează cu răbdare, fără idiosincrazii, tot ce a fost. De la victoria Frontului Popular la marile bătălii penru Madrid şi pînă la izbînda franchismului, cu teribila represiune ce a urmat. Dramatice aceste pagini de istorie, din păcate, mai puţin cunoscute. Cîteva rînduri amintesc de un voinic numit Ernest Hemingway, care, într-o dificilă traversare a rîului Ebru, trece la ramele unei bărci supraîncărcate şi salvează numeroase vieţi. Poveşti din trecut: Spania rămîne în continuare o mare fascinaţie pentru cititorii români.