OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Sînt 17 dosare de documente, mii de pagini, pe care Dorin Tudoran le-a citit, le-a studiat şi reprodus cu răbdare de copist benedictin. Pentru ce? Pentru a desluşi mecanismul terorii unui stat poliţienesc. Pentru a înţelege cum a fost posibil ca frica şi suspiciunea să transforme prieteni în informatori ai Securităţii. Pentru a afla adevărul. Adevărul despre istoria României, a românilor şi a noastră. Drama lui Dorin Tudoran este că a refuzat, de la un punct încolo, că nu a mai vrut să participe la joc. Acum e simplu să facem glumiţe şi să minimalizăm gestul lui de frondă la adresa puterii comuniste din România. A lui Nicolae Ceauşescu personal.

Cînd toată lumea tremura nu doar de foame şi frig – ce mese se mai dădeau prin Munţii Apuseni, eheee... –, dar mai ales de frică. Şi, totuşi, au fost cîţiva oameni care şi-au depăşit propria frică. Cele 600 de pagini ale acestei halucinate cărţi depun mărturie despre cum a funcţionat aparatul terorii. Cum a fost urmărit, filat, filmat, înregistrat, ascultat, anchetat, turnat Dorin Tudoran de o armată de oameni – şi de mijloace specifice şi tehnică de interceptare –, pentru a nu mai apărea un caz Paul Goma. Gestul de revoltă şi greva foamei întreprinse de Dorin Tudoran au venit după ce deja Paul Goma, mai mult de unul singur şi sprijinit doar de cîţiva oameni curajoşi – să amintim că doar Ion Vianu şi Ion Negoiţescu i se alăturaseră – băgase spaima în zeci de politruci PCR şi în sute de ofiţeri ai DSS. Povestea acelui nenorocit general Pleşiţă încă nu a fost scrisă. Povestea unui şef de puşcărie – de la Sighet –, Vasile Ciolpan, care a bătut şi a schingiuit sute de deţinuţi, iar după 1989 a fost înaintat în grad de două ori şi decorat chiar, pare iar halucinantă. Documentele prezentate în carte sînt doveditoare. Ce comentarii să facem la tot ce citim în aceste pagini cutremurătoare? Mai e bună literatura – sau chiar arta în întregul ei – la ceva după ce s-a tot întîmplat în secolul al XX-lea? Se vor găsi oare şi cititori care să vibreze la aceste pagini? Nu vrem să răspundem la această întrebare.

- Dar profităm ca să atragem atenţia şi asupra altei cărţi. Cumva în acelaşi registru grav al istoriei recente şi al judecăţii morale. Este vorba de masivul op Opere complete 7 (Editura Alffa) din seria „Opere“, ce aparţine prozatorului Bujor Nedelcovici. Nu vrem să începem o discuţie despre întregul ciclu – păcat că specialişti în Cronica ediţiilor, precum Z. Ornea sau Mircea Anghelescu, nu şi-au găsit urmaşi care să urmărească cu atenţie astfel de apariţii –, ci vrem să atragem atenţia asupra unui demers similar. Întreprins în propriul dosar de Securitate de către scriitorul Bujor Nedelcovici. Ce face prozatorul? Procedează, mai întîi, ca poetul Dorin Tudoran, cei doi fiind, altminteri, colegi de breaslă şi de luptă scriitoricească prin anii de dinainte de 1989, cînd unii scriitori erau pe linia partidului, alţii nu. De aici, conflicte şi discuţii, certuri şi opinteli dure între cele două tabere – teribile acum, la lectură, acele confruntări de atunci. Nedelcovici caută şi citeşte documentele din propriul dosar. Sînt mai puţine volume – doar două, dacă am reţinut corect, faţă de cele 17, cît cuprinde dosarul lui Tudoran. Dar nu mai puţin dramatice. Bujor Nedelcovici devine şi el un obiectiv al Securităţii şi primeşte numele de cod „NICA“. Acest „NICA“ este urmărit şi el, pas cu pas, telefoanele îi sînt nu doar ascultate, dar şi înregistrate. Iar apoi, cu minuţie birocratic-administrativă, transcrise şi puse pe hîrtie. Ca să poată fi citite de fel de fel de ofiţeri ai Securităţii care se ocupau de el. Lista acestor manechine ale sistemului represiv românesc este publicată în acest volum. Ca şi lista informatorilor, a celor care, sub nume de cod sau sub proprie semnatură, ofereau informaţii despre viaţa şi activitatea scriitorului. Nu e nimic vesel în a descoperi cine şi cînd te-a turnat autorităţilor. Şi pentru ce?

Să mai spunem că nici Dorin Tudoran şi nici Bujor Nedelcovici nu au revenit în România de după 1989, pe care o părăsiseră, mai de voie, mai de nevoie? Două cărţi grele, care, fără să vrea să facă literatură, sînt chiar foarte bune cărţi de literatură. Sigur că Adela lui Ibrăileanu şi Craii... lui Mateiu Caragiale vor rămîne în continuare în topul preferinţelor de lectură ale românilor, dar sîntem convinşi că literatura română are nevoie şi de astfel de cărţi-document, de mare suflu istoric, şi, de ce să n-o spunem?, etic. Est-etica literaturii române rămîne, în continuare, mai mult un deziderat decît o realitate.