Julian Barnes este un nume deja consacrat al
literaturii nu doar de dincolo de Canalul Mînecii. Este un nume important al
literaturii europene contemporane, cu o bună cotă critică și cu un suficient
succes la public ca să nu se mai dea cu parapanta sau să scrie texte cu indefinite
miresme și savori culinare. Practic, toate cărțile scrise de Julian Barnes – și
cele polițiste emise sub pseudonimul Pat Kavanagh – au apărut în limba română
și au fost oferite în dar cititorilor români. Editura Nemira a avut inițiativa
de a face o serie de autor, în care, iată, mai apar încă două opuri barnesiene.
O mai veche reluată O istorie a lumii în 10 1/2 capitole (care mai apăruse în
limba română, tradusă acum de infatigabilul Radu Paraschivescu) și Puls, o nouă
culegere, inedită de această dată, de proză scurtă, apărută în 2011. Ultima
apariție editorială a minunatului prozator și eseist brit, pe care-l apreciem
în grad înalt – și o spunem cu mîna pe inimă –, este semnată de același
excelent prozator, cronicar sportiv și traducător care se dovedește Radu
Paraschivescu. Ne întrebăm cînd mai doarme, știind bine faptul că este văzut
peste tot și solicitat pretutindeni.
Noul volum de povestiri reia texte apărute inițial în
prestigioase publicații precum The New Yorker, The Guardian, Sunday Times și Granta.
Găsim din nou acea fină ironie și aceeași bucurie de a povesti cu care Julian
Barnes ne păcălește de fiecare dată ca să-l citim cu uimire și cu reală
plăcere. Personaje de diverse facturi se intersectează cu mici și savuroase
întîmplări, pentru a reda felii de existență și radiografii ale unor ființe ce
trăiesc pe lîngă noi. Naturalețea și firescul sînt la ele acasă. Proză de mare
finețe, a unui excelent meseriaș al scrisului. Dincolo de Atlantic, John
Cheaver zîmbește hîtru. „Cam așa e...“, parcă am desluși noi din ceea ce zice.
Față de consacratul Julian Barnes, Amanda Hodgkinson
(născută în 1964, la Sommerset) este un nume care abia acum se lansează și care
încearcă să se impună. Faptul că locuiește în sudul Franței și că are o rubrică
în La Dépêche du Midi din Toulouse mă face invidioasă și mă obligă la un lung
suspin de genul: „Ce noroc au unele femei!“. Romanul ei de debut – sîntem uluiți și de iuțeala
traducerii în limba română a noilor apariții din lumea literară anglosaxonă –
se numește Britannia Road 22 (Editura Allfa, 2011, colecția „Strada Ficțiunii“,
coordonată de Alexandra Rusu, în traducerea absolut onorabilă a Laurei Sandu)
și se preconizează să apară deja într-o sumedenie de țări. Din SUA și Brazilia
pînă în Israel și Australia, fapt care mă face să devin din nou dacă nu
răutăcioasă, cel puțin visătoare. (Mottoul cărții, ce-i aparține marelui poet
polonez Zbigniew Herbert –„Și cei morți au nevoie de povestiri“ –, este mai
mult decît sugestiv pentru conținutul dramatic al romanului.) Istoria unei
familii poloneze, o poveste de dragoste pe fundalul celui de-Al Doilea Război
Mondial, unde istoria mică este devorată de istoria mare și oamenii devin
jucării în mîna destinului. O Anglie postbelică se conturează în culorii
cenușii – cine nu a ieșit traumatizat din acest infern al morții care a fost
WW2? –, devenind patrie pentru cei desțărați dintr-o Polonie lăsată undeva
departe. Balansul epic în timp și spațiu, precum și jocul de planuri narative
ale textului întrețes o tensiune ce dă forță epică poveștilor cu un intens aer
de autenticitate. Nu este exclus ca trama romanului să fie clădită pe fapte
reale, poate chiar dintr-o lume apropiată autoarei, cărora Amanda Hodgkinson le
oferă nimbul ficțiunii. Scriitoarei din ce în ce mai cunoscute în întreaga lume
i-a ieșit bine primul roman, care anunță deja o prozatoare de cursă lungă. Îi
urăm succes în continuare.
Peter Ackroyd (născut în 1949) este deja un autor
consacrat. Cu studii la Cambridge și Yale, nu face totuși mult visatele și
rîvnitele cariere universitare, ci rămîne dedicat scrisului și cărților.
Redactor la The Spectator, critic de film, recenzent la The Times, colaborator
radio, acesta cîștigă suficient de bine încît să nu se ostenească să ajungă laForeign Office sau consilier al vreunui om politic important, cum suspină
absolvenții cu ștaif de pe la noi. Din 1984 este și membru al Societății Regale
de Literatură – care nu știm ce beneficii îi aduce, între noi fie vorba, dar
sună bine. Iar cărțile și recunoașterea oficială vin la termen și regulat. În
2003, este înnobilat de regina Elisabeta a II-a cu titlul de Comandor al
Imperiului Britanic, așa că posteritatea îi este asigurată. Peter Ackroyd a mai
fost tradus la noi, tot la Editura Leda, unde i-a apărut anul trecut romanulHawksmoor. Acum avem la îndemînă Casa doctorului Dee (Editura Leda, 2011) – versiunea engleză
datează din 1993, traducerea și notele aparținîndu-i lui Dan-Horațiu Popescu. O
altă carte despre Londra și locuitorii ei – o veche marotă a lui Ackroyd, ca și
biografiile, gen nu foarte frecventat la noi... – , unde scoate o poveste
dintr-o casă veche și un personaj misterios din alte timpuri. Doctor John Dee,
alchimist și astrolog din secolul al XVI-lea, reînvie o lume fantasmatică, iar
o casă moștenită aduce în prezentul fluid un trecut plin de mistere. Gen
specific englezesc, în care stafiile sînt considerate reale și toate
întîmplările lor generează jocuri ale imaginarului. Bun alcătuitor de situații
și inventiv povestitor, Peter Ackroyd vine în întîmpinarea setei noastre de
ireal. Realitatea de la TV devenind deseori sufocantă, misterele Londrei capătă
o altă pondere în ecuația noastră cu realul. Faptul că ultimele sale lucrări
sînt dedicate copiilor sub opt ani confirmă nevoia tuturor de joc și inventarea
unei alte lumi în locul celei care se consumă sub ochii noștri.
Lui David Nicholls (născut în 1966) îi apare romanul O
zi (Editura Litera, 2011), după ce deja alte două cărți îi apăruseră la Editura
Humanitas (dacă memoria nu ne joacă feste), în traducerea Monicăi Dinu, avînd-o
drept coordonator al colecției în care au mai apărut alte cîteva cărți
remarcabile pe Irina Ilie. Violoncelistul din Sarajevo al lui Steven Galloway
și Curs special de fizica dezastrelor al Marishei Pessl fiind pe primul loc în
preferințele noastre. Acum avem un alt nou cărțoi – deja ne-am obișnuit cu
aceste masive volume cartonate, utile și pentru tactici de autoapărare, mai
ales că poșetele mici și cochete au fost înlocuite cu marile și încăpătoarele
noastre genți, în care putem îngrămădi nu doar rujul și agenda personală, dar
putem depozita te miri ce se găsește pe lumea asta... – care ne propune și
impune un autor de bună calitate. Realmente. Nu e de rîs, nici de plîns, avem
de toate pentru toți în doze homeopate. Acțiunea romanului începe pe 15 iulie
1988 și se termină, dacă se poate termina ceva într-un roman deschis, pe 15
iulie 2007, tot la Edinburgh. Ar fi ceva ani de ronțăit pentru o pereche de
tineri care se tot iubesc și care încearcă să nu altereze o relație ce se
uzează în timp. Iubăreli cu nabădăi, situații comice, altele mai delicate, un
abur de vals trist și melancolic se strecoară printr-o scriitură de altfel
fermă și fără ezitări. Semn că tot literatura bate viața și Emma Bovary sau Ana
Karenina sînt mai tari decît oricare dintre noi. Cartea poate fi citită și de
bărbații dezabuzați care nu mai cred în nimic decît în buletinele de știri. Și
nici nu observă că partenera de viață și-a schimbat coafura și are o rochie
nouă. Pare simplu cînd e să scriem chestii din astea, dar, în realitate, e mult
mai delicat. Deseori chiar trist.