OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Regretatul Petru Creţia a fost nu doar un distins clasicist român. Tobă de carte, dar şi de bun-simţ, remarcabil profesor, eminent, riguros filolog, din stirpea unor Aram Frenkian şi Dionisie Pippidi, elegant traducător (Yourcenar, Virginia Woolf şi T.S. Eliott, ca să pomenim şi de nume din afara clasicităţii eline), s-a dovedit şi un tenace şi răbduriu editor (Eminescu), acceptînd senin bombănelile lui Gabriel Liiceanu, a fost de asemenea, coordonatorul monumentalei ediţii Platon (alături de Constantin Noica) şi s-a dovedit, nu chiar în ultimul rînd, poet, prozator şi un eseist de primă mînă. Dacă Norii rămîn una dintre cele mai frumoase cărţi de proză scrise în limba română, Luminile şi umbrele sufletului (Editura Humanitas, 2011) – un recent apărut volum de gînduri răzleţe, paranteze, comentarii, divagaţii şi glose pe teme variate – ne aruncă în zona meditaţiilor dintre cele mai miezoase. Mărturisim că ediţiile anterioare ale cărţii – apărute la Univers Enciclopedic şi la Editura Muzeului Literaturii Române – ne-au scăpat, aşa că bucuria lecturii a fost cu atît mai mare. Nu a fost chiar o surpriză, ci confirmarea marii noastre admiraţii pentru acest intelectual român care nu şi-a dat fustele peste cap cum e practica curentă pe la noi. Să trecem. Toate temele alese pentru a fi mărunţite au o componentă etică. Că se fac aprecieri despre Demnitate sau Cinste, că se divaghează elegant despre Tiranii mărunţi, Vrednicie, Cuviinţă sau Prostie, tonul este ponderat şi echilibrat, ca un vals trist sau ca o părere de rău. Oamenii sînt cum sînt, şi nu cum am fi vrut să fie. Nu e nimeni de vină, greu de presupus că ne vom schimba. Un om care duce în spate două mii de ani de cultură, şi ştie ce ştie. Despre credinţă şi Două gînduri despre binele şi răul din lume, ce încheie fericit volumul, sînt un fel de profesiune de credinţă a unui spirit care a trăit şi a creat împăcat cu lumea şi cu el însuşi. În lumea de azi, mai puţin senină şi înţeleaptă decît a fost Petru Creţia, îndemnul lui de a fi noi înşine nu poate fi decît bine-venit. O carte pe care ar putea s-o citească şi Dominique Strauss-Kahn, în domiciliul său forţat de la NYC.

 

Născut în 1968, Cristian Bădiliţă aparţine unei alte generaţii decît Petru Creţia (care i-a fost şi profesor, ca şi Iancu Fischer, dacă memoria nu ne înşală). Un erudit istoric al creştinismului, traducător sagace şi eseist cu nerv – şi poet, printre altele, ca să-şi satisfacă un moft, precum fizicienii atomiştii de la Los Alamos care cultivau trandafiri –, Bădiliţă este singurul din generaţia lui de ultraşcoliţi la Paris sau aiurea care nu a intrat în mecanismul înaltei administraţii româneşti, cum au făcut congenerii săi, dedulciţi la ministere, ambasade sau la alte funcţii care să le asigure o situare socială pe măsura ambiţiilor. Apreciem în grad înalt puterea lui Bădiliţă de a refuza aceste dulci cîntece de sirenă ale parvenitismului social şi efortul lui de a rămîne în zona studiilor patristice dintre cele mai chichirisite. Numeroase traduceri de înaltă probitate stilistico-filologică îl recomandă în continuare ca un expert în patristică şi în studii teologice. Stabilit în Franţa, Cristian Bădiliţă publică realtiv des şi în România. O nouă ediţie dintr-un volum intitulat, provocator, Manual de anticristologie. Studii, dosar biblic, traduceri şi comentarii (Editura Vremea, 2011) ne pune la îndemînă un întreg dosar dedicat unui personaj foarte la modă astăzi. Anticristul. Detalii istorice, interpretări şi epifanii, fapte şi preumblări dogmatice se intersectează fericit cu o temeinică bibliografie ce acoperă tema/subiectul pe multe secole. O lectură incitantă, pe fondul anunţării Apocalipsei de către un pastor american, care, departe de a citi tot ce a scris Bădiliţă, încearcă să ne tot ameninţe. Fără succes. Dacă puţină Credinţă a mai rămas, ne ne putem teme de nimic.

 

Vasile Gârneţ, un tînăr – încă – poet, prozator şi eseist basarabean, este din 1994 şi directorul revistei Contrafort ce apare la Chişinău. O publicaţie vie şi cu nerv, ce a încercat să racordeze literatura şi cultura basarabeană la cele româneşti şi la valorile europene. Pe fondul unor teribile presiuni politice, pe fondul unor mari convulsii ce au zguduit Republica Moldova după destrămarea URSS. Subiect delicat pentru autorităţile româneşti, temă dramatică pentru noile generaţii de intelectuali născuţi în Basarabia, dar avînd sentimentul plenar de apartenenţă la cultura română şi la valorile europene. Nu este locul şi momentul pentru diferite consideraţii de natură politico-istorică legate de Basarabia şi de destinul locuitorilor ei. Un masiv grupaj de interviuri – 25, dacă am numărat bine – pe care Vasile Gårneţ le face cu diverşi intelectuali români de dincolo şi dincoace de Prut, dar şi cu unii dintre cei răspîndiţi aiurea prin lume, alcătuiesc substanţa unui volum intitulat, simplu, Interviu la Contrafort (Editura Cartier, 2010).

Cartea poate fi citită fără partizanate locale, interlocutorii aparţinînd unor diferite generaţii, avînd în comun un sens înalt al valorilor culturale şi literare puse mereu în dialog. Avem diferite puncte de vedere ce aparţin lui Ion Bogdan Lefter – un prieten apropiat al revistei şi al scriitorilor de la Chişinău – sau lui Neagu Djuvara, observaţii pertinente ale criticilor Gheorghe Gricurcu şi Ion Simuţ, aprecieri şi analize ce vin din partea unor „americani“ precum Dumitru Radu Popa, Vladimir Tismăneanu sau Dorin Tudoran, buni cunoscători a faptelor care s-au tot petrecut în Basarabia. Nu mică este contribuţia unor personalităţi de la Chişinău: scriitori precum Mihai Cimpoi, Vladimir Beşleagă sau Serafim Saka pun în discuţie detalii bine-venite, care nouă poate ne scapă, aflaţi pe partea cealaltă a Prutului. Una peste alta, un volum bine făcut de interviuri, variat ca structură şi acoperind o gamă largă de subiecte. De la literatură la lingvistică şi de la istorie la politică. Să nu uităm să mai amintim şi faptul că Editura Cartier oferă pieţei de carte româneşti numeroase alte titluri de mare interes. De la cele semnate de Barthes şi Urmuz pînă la Coran – în excelenta clasică traducere a lui Octavian Isopescul. Aferim!

 

Prozatorul Alexandru Vlad ne surprinde cu fiecare nouă carte, fie că este un roman sau un volum de povestiri, fie că este o nouă excelentă traducere sau sînt pagini de publicistică de foarte bună calitate. Amestecul planurilor narative şi combinaţia ingenioasă a registrelor stilistice fac din scriitorul clujean un excelent mînuitor de teme. Să ne explicăm. Proza are o altă biochimie decît poezia. Proza are alte repere de a închega naraţiunea (eseul poate evolua şi pe tangente la infinit). Proza trebuie să-şi alinieze tema la rigorile povestirii. Mereu şi iarăşi Alexandru Vlad îşi găseşte subiecte pe care să le dezvolte cumva în proximitatea propriei ştiinţe epice. La fel se întîmplă şi în Măsline aproape gratis. Proze asortate (Editura Dacia XXI, 2010) o culegere de texte în care faptul cotidian se ridică peste nimicurile contingentului. Povestiri-tablete-mofturi, cum ar fi spus Caragiale tatăl, mici scene şi înscenări ale vieţii, ce capătă forţă de expresie tocmai datorită artei lui Alexandru Vlad de a extrage semnificaţii din te miri ce întîmplări anodine. Un Dialog între un nepot şi unchiul lui este o mică bijuterie ce trimite la forţa epică din Proştii lui Liviu Rebreanu. Nepotul stă de vorbă cu un unchi la o bere. Au dispărut nişte scînduri din podul casei părinteşti a nepotului. Suspectul principal este în faţa lui. Unchiul este bănuit de furtul lor şi, din aproape în aproape, recunoaşte că şi-a însuşit scîndurile. „Tot la noi, într-ai noştri au rămas... Ce voiai, să le fi furat vreun străin era mai bine?“, conchide înţelept şi viclean bătrînul unchi. Cam hoţoman, dar cu o logică de fier. Care se mai şi pricopseşte cu o bere: „Cine are bani dă întotdeuna la cine n-are. Aşa-i regula!“. Cum ar veni – şi cu scîndurile furate, şi cu berea dată! Bună socoteala asta, care denotă o şi mai bună cunoaştere a vieţii romåneşti. Text antologic, aş zice eu, care ar merita studiat nu la liceu, ci la facultate. Unde se dezbat chestiuni teoretice despre etică şi echitate. Ciordeala ca sentiment românesc al fiinţei. Măcar mai şi zîmbim.

Alexandru Vlad rămîne acelaşi mare povestitor.