Vom prezenta cîteva cărţi de
proză scrise de autoare ce aparţin unor culturi şi civilizaţii
diferite. Trei lucrări sînt romane-romane, a patra este o
zguduitoare confesiune. Relatarea poveştii unei fete de 10 ani (da,
nu este nici o eroare!) măritată cu forţa de tatăl ei, însă
reuşind să fugă de soţ şi de măritiş şi ajungînd, la
zece ani, nu din nou elevă, ci o femeie divorţată! O poveste
foarte dură, dar şi o proză cu multă gingăşie, dincolo de
dramatismul întîmplărilor. S-a întîmplat în
Yemen, chiar în aceşti ani, cînd avem impresia că nimic
nu ne mai poate atinge şi afecta. Dar să luăm cărţile la rînd.
Poveşti de ieri sau de azi, dincolo
de timp, spaţiu, etnii, religii, ideologii
Cea mai cunoscută dintre autoarele
selectate de mine este, de departe, turcoaica Elif Shafak. Sună
cumva straniu cînd spui turcoaică, chiar dacă acesta este
adevărul. Încep să funcţioneze imediat clişeele şi
prejudecăţile, funcţionează imediat toată gama de imagini şi
bagajul informaţional fixat în memoria noastră. Nimic mai
fals decît o astfel de abordare. Născută la Strasbourg (în
1971), şcolită în copilărie şi în adolescenţă în
Spania şi Franţa – părinţii diplomaţi, ceea ce deja e altceva
decît un statut echivoc de imigrant –, trăieşte şi prin
Turcia, unde practică şi un intens jurnalism, fiind extrem de
activă şi aţoasă prin presa turcă de mare tiraj. Ca apoi să se
stabilească în SUA, unde activează ca profesor la
Departamentul de Studii despre Orientul Apropiat. O mare scriitoare,
dincolo de restul detaliilor biografice. Am mai scris despre cărţile
acestei prozatoare de mare forţă epică şi cu multiple virtuţi
stilistice. Bastarda Istanbulului şi Sfîntul nebuniilor
incipiente au fost scrise direct în engleză, de unde au apărut
şi în limba română, constituind, realmente, o adevărată
surpriză. Mai ales pentru cei care nu au prejudecăţi naţionaliste
sau sexiste şi urmăresc cumva şi literatura livrată de scriitori
cu nume exotice.
Aşa i-am descoperit, cu ani în urmă, pe
Dubravka Ugresic şi Slavenka Drakulic, Monica Ali sau Khaled
Hosseini, aşa am citit o sumedenie de cărţi – unele chiar f.f.
bune – scrise de autori/autoare din Jamaica şi Pakistan, India,
Afganistan, Egipt sau Liban. Lista e deschisă. Ultimul roman al lui
Elif Shafak are un titlu ce pare extras din poveştile Sheherazadei.Cele patruzeci de legi ale iubirii (Editura Polirom, 2011, traducerea
din engleză şi note de Ada Tănase) este o carte compusă şi
organizată pe mai multe registre: trecut şi prezent, foarte
prezentul şi foarte îndepărtatul trecut se combină măiastru
pentru a da contur unor poveşti care aparţin oamenilor. De ieri sau
de azi. Dincolo de timp, spaţiu, etnii, religii, ideologii. O carte
despre umanism şi umanitate – cu o complicată poveste de
dragoste, desigur –, care poate reţine atenţia academicienilor
suedezi. Extrem de sensibili şi la acest detaliu.
Viaţa mediocră a unei femei middle
aged din Boston (Ella Rubinstein) se întreţese cu cea a
autorului (Aziz Zahara) unei cărţi ce cuprinde o istorie amoroasă
de acum cîteva secole, dintre poetul persan Rummi şi dervişul
sufit Shams din Tabriz. Complicaţii sentimentale şi intrigi
amoroase devălmăşite prin timp şi spaţiu. O carte cu farmec şi
tîlc, demnă de un film de mare succes. Atît la New York
sau Paris, dar şi la Teheran sau New Delhi.
Povestea despre fetiţa de care
pomeneam înainte şi mărturia ei nu este deloc o poveste de
dragoste. Din contră. Nojoud. Divorţată la 10 ani – mărturie
scrisă în colaborare cu Delphine Minoui (Editura Trei, 2011,
traducerea din franceză de Daniel Nicolescu) – este relatarea nudă
a unei drame îmbrăcate în veşmintele unor tradiţii şi
obiceiuri greu de admis în societatea modernă contemporană.
Ce ştim noi despre Yemen? Poveşti cu regina din Saba – vă mai
aduceţi aminte cum îi descoperea Malraux mormîntul? –
sau informaţii declasificate despre bazele de antrenament ale
teroriştilor al-Qaida. Cu toate acestea, viaţa îşi urmează
cursul. Bun sau rău. Nojoud este o fată de zece ani, pe care tatăl
său o mărită cu un bărbat cu 20 de ani mai în vîrstă.
Urmează măritişul forţat, cîteva luni de calvar, pînă
ce fata reuşeşte să fugă la poliţie. Proces, ziarişti,
mediatizarea cazului, intervin şi oameni de bine, avocaţi,
judecători, întoarcerea în sînul familiei, din nou
şcoala şi un vis frumos ca Nojoud să ajungă avocată. Şi să
împartă dreptate pentru semenii ei. Simplu. O poveste tristă,
cu happy end, dacă putem spune, cumva, cu un gust amar, că există
şi happy end pe lumea asta.
O linguriţă de şerbet
Maud Lathielleux, o tînără
scriitoare fără mare firmă, dar dovedindu-se o bună observatoare
a lumii şi o remarcabilă povestitoare, semnează romanul Spune da,
Ninon (Editura Spandugino, 2011, traducerea din franceză, cuminte şi
aşezată, ca şi romanul, de Mădălina Dima). Avem o altă lume
decît cea a lui Nojoud, eroina este o copiliţă care priveşte
lumea din jur. Totul e miau şi piuf, şi papa şi maman, şi sora şi
şcoala, şi tele şi „Cel mai important lucru pentru o femeie este
dragostea care durează mult“ – spune senin eroina, fără să
ştie ce-o aşteaptă. Un roman cu multă tandreţe, duioşie şi
gînduri frumoase apărut la Stock, în 2006, şi urmat iar
de un roman la Stock, în 2010, cam în acelaşi registru
candid (D’où je suis, je vois la lune), şi la Flammarion,
care i-a lansat, anul acesta, J’ai 15 ans et je l’ai jamais fait,
încă un roman cu şi despre destine adolescentine. Nu este
vorba despre furia, revolta şi căutarea de sensuri existenţiale,
ca la Sagan sau ca la tinerii furioşi britanici din anii ’50 –
există şi astăzi astfel de autori din rîndul tinerei
generaţii –, ci avem o percepţie mai senină, împăcată cu
destinul, cumva răsfăţată şi îndopată cu telenovele şi
positive thinking pe alocuri. Cărţi care au mare trecere –
PR-iştii ce treabă au?–, dar nu vor fi niciodată mare
literatură. La urma urmelor, e loc pentru orice fel de cărţi. Şi
nici nu am putea citi Dostoievski şi Tolstoi în fiecare zi.
Mai savurăm şi o linguriţă de şerbet, nu doar icre negre şi
şampanie Veuve Clicquot.
Un roman scris de unul dintre meseriaşii prozei
Kate Atkinson (n. 1951) este o autoare
britanică deja consacrată. Cu studii de filologie şi literatură
engleză la Dundee University, Kate Atkinson debutează cu un roman
în 1995 (apărut şi în româneşte, sub titlul În
culisele muzeului, Leda, 2006), după care urmează o sumedenie de
romane, piese de teatru, premii şi tot tacîmul care să o facă
un nume cunoscut. Romanul pe care-l avem acum la îndemînă
se numeşte După faptă şi răsplată. O poveste poliţistă de
toată nostimada (Editura Leda, 2011, tradus de perechea Ecaterina
Popa şi Ioan Aurel Popa).
Un roman cu tramă poliţistă, dar şi
cu multe deschideri analitice. Personaje bine conturate, acţiune
bine condusă şi întoarceri de condei dintre cele mai subtile.
O crimă urmată de o anchetă
complicată cu multe ramificaţii. Un roman scris de unul dintre
meseriaşii prozei, care, dacă nu va lua Premiul Nobel, nu va fi
nici o tragedie. Asigură, în schimb, bunul mers al
literaturii. Ceea ce nu ar fi chiar de neglijat. Peste 500 de pagini
la un preţ rezonabil, dacă facem o simplă analiză contabilă.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters