Autor: 
Categoria: 
- În 1939, Henry Miller (născut în 1891) întreprinde o călătorie în Grecia. Are 47 spre 48 de ani, a terminat la ParisTropicul Cancerului şi Tropicul Capricornului, se simte obosit şi debusolat nel mezzo del camin.
Războiul mondial bate la uşă, expedientele financiare nu sînt
prea grozave, nu e chiar simplu să trăieşti fără prea mulţi bani, de pe o zi pe
alta. Tribulaţiile amoroase cu Anaïs Nin sînt şi ele epuiza(n)te, îi place
Parisul, se simte bine în Europa şi Franţa, dar nu mai e mulţumit de viaţa lui.
Ar vrea să ajungă în Tibet şi să înceapă a spiritual life. Nu va ajunge
niciodată. Dar hazardul, destinul îi oferă o surpriză. Acceptă invitaţia
bunului său prieten, scriitorul britanic Lawrence Durrell, de care este (va fi
o viaţă întreagă) puternic ataşat, să vină în Grecia. Durrell are o casă în
insula Corfu. Miller pleacă din Paris şi se îmbarcă la Marsilia ca să ajungă la
Pireu. Aşa începe o călătorie extraordinară pentru Miller, care se va
concretiza în volumul pe care îl prezentăm acum. El considera Colosul din
Maroussi – care este dedicată prietenul lui grec, Katzimbalis, un poet plin de
farmec – cea mai bună carte a lui. Seria de autor Henry Miller de la Editura
Polirom continuă cu una dintre cele mai frumoase cărţi scrise vreodată despre
Grecia şi cei care o locuiesc. Mult admirată şi preţuită de multă vreme,
transformată într-o rîvnită destinaţie turistică în ultimele decenii, devenită
recent obiect de dispută în rîndul liderilor europeni şi subiect de glume
proaste legate de situaţia economico-financiară de ultimă oră, Grecia merită pe
deplin elogiul, iubirea şi elegantele aprecieri ale prozatorului american.Colosul din Maroussi (Editura Polirom 2011, traducerea, cursiv-fluentă, şi
notele, chiţibuşit-erudite, de Cristina Felea) este, aşa cum deja mă grăbeam să
semnalez, o minunată carte despre o ţară, locuitorii săi şi tot ce au putut ei
dărui umanităţii. Pentru că toată cultura şi civilizaţia Europei se bazează pe
sinteza dintre Atena şi Ierusalim. Pentru că grecii au ştiut să cultive, acolo unde
romanii au ştiut să cucerească şi să impună ordine. Miller se plimbă aproape un
an prin Grecia continentală, dar şi prin insule. Nu este un simplu turist, ci
un om care vrea să cunoască oamenii unei culturi şi să deceleze dincolo de
prestigiul unei civilizaţii. Portretele de oameni simpli sînt memorabile, ca şi
cele făcute unor prieteni, precum poeţii George Katzimbalis şi George Seferis.
Dincolo de frumuseţea frustă a locurilor, dincoace de miturile care însoţesc
clişeele cu care operăm universul din Balcani, cartea lui Miller este un frumos
omagiu adus bucuriei de a trăi.
- Americanul Richard Harvell nu este nu nume consacrat. Din contră. Abia acum se lansează şi vrea să cucerească lumea.
Debutează în 2010, cu un roman insolit. O poveste simplă şi dramatică
deopotrivă, de dragoste, desigur, ce se derulează în timp şi spaţiu printr-o
Europă care i-a fascinat mereu pe artiştii/scriitorii de peste ocean. Ei dau
năvală pe bătrînul continent ca să scape de obsesiile identitare sau să se
adape la sursele adevăratei culturi occidentale. Dacă mulţi scriitori americani
au dat buzna prin Franţa, Italia, Grecia sau Spania – e clar că şi clima, nu
doar climatul cultural a jucat un rol –, Richard Harvell se stabileşte în
Elveţia. Pare un tip OK, are un job de profesor, soţie, copii şi devine chiar
simpatic cînd aflăm despre el că e pasionat de ciclism, de călătorii şi
escapade montane. Chestia asta îţi dă o altă dimensiune a vieţii. Autorul se
înşurubează pe o temă – cumva istorică, cumva psihologică – din care scoate un
roman bine construit şi organizat. Un debut în literatură, după studii de
literatură engleză la Dartmouth College, absolvit în 2003 cu summa cum laude.
Richard Harvell debutează cu o carte bine organizată în toate registrele, chiar
dacă povestea cărţii şi a eroilor săi rămîne insolită. Clopotele (Editura
Litera, 2011, colecţia „Premium“, traducerea, curată, Daria Bărsan) este
romanul unui personaj de acum peste două secole. O existenţă dedicată muzicii,
despre viaţa şi tribulaţiile unui cîntăreţ cu voce angelică. Care provine din
castrarea sa timpurie, pentru a deveni un musico ce satisface cerinţele
liturgice ale Bisericii Catolice, aşa cum eunucii, care păzeau integritatea
cadînelor din seraiul sultanilor, satisfăceau cerinţele etice ale sultanilor de
la Constantinopol. Un manuscris găsit – truc literar nu chiar inedit şi nici
prea nou – face să plonjăm în timp şi spaţiu într-o lume pe care Harvell o
povesteşte foarte bine. Se anunţă deja un prozator de anvergură, care merită să
fie urmărit.
- Orfanii din Brooklyn (Editura Leda, 2011, traducerea îi aparţine distinsei profesioniste Irina Negrea) este un roman semnat de Jonathan Lethem.
Un scriitor american născut şi crescut în Brooklyn,
New York – ca şi Henry Miller, altminteri, dar care nu s-a dat în vînt prea
tare după America lui natală –, care nu
pleacă însă nicăieri. Debutează în 1994 – născut fiind în 1964. După mai multe
romane ce se situau între SF şi policier, dă lovitura în 1999 cu acestMotherless Brooklyn distins imediat cu
National Book Critics Circle Award. Mai primeşte o sumedenie de coroniţe şi
lauri precum Gold Dagger Award în 2000. Urmează şi alte bestselleruri – romane
plus scenarii de film, nonfiction, povestiri, care-l impun ca scriitor de
prestigiu. Anul 2005 nu poate fi neglijat,
căci Fundaţia McArthur îl binecuvîntează cu o bursă pe care a obţinut-o şi
Norman Manea şi care face invidia multor scriitori din Statele Unite, dar şi
din lume.
Romanul lui Jonathan Lethem, despre un orfan
din Brooklyn – care nu este nici prea zdravăn, suferă de Sindromul Tourette, se
pare că oamenii normali nu prea mai atrag atenţia scriitorilor –, ajunge pînă
la noi. În România, unde, Slavă Domnului, toată lumea e bine şi trăieşte bine.
O poveste cu băieţi de cartier, cu mafioţi şi detectivi, gunoaie şi violenţă, o
altă faţă a unei Americi mai puţin mediatizate, în care răul nu e absolut, ci
se intersectează şi cu binele. Scriitură alertă, chiar şi cu întîmplări demne
de un film, o poveste americană nu prea veselă. Nu totul e cu happy end pe
lumea asta. „Spuneţi-vă povestea din mers!“, este îndemnul final al cărţii.
Ceea ce ar putea face fiecare dintre noi. Ce-ar putea ieşi, asta nu mai putem
garanta.
- John Updike este unul dintre protagoniştii literaturii americane a secolului al XX-lea. Chiar dacă nu a luat Premiul Nobel, precum Hemingway sau Saul Bellow, rămîne un punct de referinţă obligatoriu. Atît pentru universitarii care-i sucesc cărţile şi viaţa pe toate părţile, dar şi pentru cititorii care-i cumpără cărţile. Născut în 1932, moare în 2009, în plină glorie, să zicem aşa.
Dintre cărţile sale, multe au apărut şi
în limba română. Un ultim volum ar fi Rabbit se odihneşte (Editura Humanitas
Fiction, 2011, Colecţia „Raftul Denisei“, traducerea, bicefală, Viorica Boitor
şi George Volceanov), care încheie tetralogia dedicată de Updike unei Americi
mai puţin strălucitoare şi prospere. Cele patru romane ce alcătuiesc o vastă
panoramă a societăţii americane au apărut în decurs de 30 de ani (traduse toate
în „Raftul Denisei“). Din 1960 – cînd apare Fugi, Rabbit!, primul volum al unei
epopei-frescă-reportaj-istorie personală prin care eroul romanului, un om fără
însuşiri, precum Harry Armstrong, zis „Rabbit“, începe să dea glas şi contur
unei Americi plină de contraste, de la cucerirea cosmosului pînă la războiul
din Vietnam – şi pînă în 1990, cînd apare acest Rabbit se odihneşte – adică
eroul nostru chiar moare –, volum ce primeşte şi un prestigios Pulitzer Prize,
sînt panoramate toate străduinţele unui om de a trăi (celelalte două volume
sînt Întoarcerea lui Rabbit şi Rabbit e bogat).
Updike trăieşte şi el alături de eroii săi
ficţionali în acelaşi univers real. Prinde în insectarul său tipologii diverse,
clişeele unei societăţi, dar şi irepresibila nevoie de evadare spre altceva.
Spre ce? Pe patul de moarte, Rabbit nu se mai mai miră de viaţa sa, precum
faimosul Ivan Ilici. Este mulţumit şi resemnat. Cu schepsis finalul romanului.
Ca şi destinul lui Rabbit. Updike lasă loc liber oricăror speculaţii. Să dai
impresia că mereu e ceva de comunicat şi să rămîi cu răspunsul suspendat ţine
de marea artă a prozei. Cine pricepe bine, cine nu, mai poate citi încă o
carte. Sau să privească norii. Sau valurile. Un răspuns există pentru fiecare,
trebuie doar insistat pentru a-l găsi. Aici este marea artă a lui John Updike.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters