OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Sînt o mare devoratoare de poezie. De cînd mă știu. Dar am anumite rezerve în a o comenta. Este un domeniu gingaș, unde, pe lîngă o anume știință a disecării și a interpretării versului, îți trebuie și o sensibilitate aparte. De care nu sînt foarte sigură. La noi au fost și sînt doar cîțiva buni comentatori de poezie. Să-i numim pe Ion Caraion (foarte bun poet, înainte de toate, dincolo de faptul că a devenit cunoscut publicului larg mai ales pentru notele sale informative și pentru mizerabila colaborare cu Securitatea, dar să nu judecăm pe nimeni dacă nu am trecut și noi prin experiențele carcerale încercate de acești oameni pe care soarta nu i-a menajat),  ar mai fi Virgil Ierunca, Nicolae Manolescu – ei da, de ce nu, dincolo de capriciile și de umorile sale curente –, ardelenii Ion Pop și Al. Cistelecan, bucureștenii Paul Cernat și Daniel Cristea-Enache, mai aproape de noi. Legat de acest fapt, îmi aduc mereu aminte de faimoasa Doamnă de Sévigné, cea cu scrisorile ei din secolul al XVIII-lea, care, întrebată fiind de fiica sa, Doamna de Grignan, ce părere are despre dragoste, răspundea cochet și acru: „Îmi place din cînd în cînd s-o practic, dar nu-mi place să comentez niciodată!“. Încălcăm destul de rar acest îndemn, de aceea sper să fiu iertată. Așadar:

Un poet deja consacrat precum Ioan Es. Pop ne propune niște trist-amare unelte de dormit (Editura Cartea Româneacă, 2011, redactor Mădălina Ghiu, cu zece desene de Dumitru Gorzo), de toată frumusețea în inutilitatea lor pentru tratat insomniile existențiale. O poezie directă, profundă în simplitatea ei, cu accente metafizice pe alocuri. Un melanj bine dozat între faptele pitite printre faldurile unei memorii selective și întîmplările unei Real & Cotidian percepute în toată acuitatea lor dă farmec și noblețe versurilor. Poetul ne plimbă prin propriile călătorii ale succesivelor sale vîrste existențiale. De unde extrage stări și trăiri cărora le conferă virtuți lirice, fără să facă însă poezie intimistă. O poezie a imediatului și a simplității care îți reține atenția, atunci cînd nu te obligă să participi direct la ce se consumă printre rînduri. Maramureșean la obîrșie, Ioan Es. Pop devine un excelent cronicar al unui oraș care-l absoarbe și-l asimilează. De la tramvaiul 26 al regretatului Cristian Popescu nu am mai simțit atît de acut peripatetizările unui poet care, acum, pune în valoare potențialul imaginar al RATB-ului. Cu tramvaiul 40 ne aruncă direct în așteptările cărora nu le răspunde nici Godot, nici o roșcată jună absentă. Așteptarea inutilă – ca și experiențele unei copilării rustice cu accente expresioniste pe alocuri – face parte din arsenalul unui poet căruia porțile succesului internațional îi sînt deschise.

Cosmin Perța publică volumul de poeme Fără titlu ( Editura Paralela 45, 2011, în colecția cu titlul „Avanpost“, unde apar mereu titluri interesante, entre nous disons) nu s-ar zice că ar aparține unei alte zone a lirismului românesc. Ieșit din pepiniera poeților de după 1989, Cosmin Perța își face loc cu discreție printre corifeii poeziei românești de azi. Nu puțini, altminteri. De la Elena Vlădăreanu la Miruna Vlada și de la Svetlana Cârstean la Livia Roșca – profit de situație ca să dau exemple doar din zona poetelor din ultimul val. Actuala culegere de versuri a lui Cosmin Perța – faptul că o poetă ca Angela Marinescu îl apreciază face să-i crească cota critică, aș zice – pare un fel de Bonjour tristesse, cu trimiteri la Facerea și Cîntarea cîntărilor, dar restul se consumă într-un spațiu mundan unde transcendența lipsește cu desăvîrșire. „Oboseala mea din ultimul timp nu spune nimic despre viață,/ și nici despre scris“, mărturisește fără emfază un vers al poetului. Nu e singur în acest punct, descris fără revoltă și cu multă înțelepciune resemnată. Nu putem schimba lumea, nici s-o trăim, nici să o scriem. Și atunci? Rămîn doar experienețele solitare. Sau poezia. Care poate absorbi orice eșec sau efemer succes. Părinții Pustiei știau ei ce știau și refuzau orice abonament la ziare sau la releele de televiziune. Bucurii sau tristeți se epuizează aici: să nu ne facem iluzii, să profităm, lucizi și fără speranță de fiecare zi. Poezia lui Cosmin Perța ne poate ține de urît. Sau ne poate face să fim într-o veșnică alertă, cu luciditatea sub cap și cerul înstelat deasupra.

Un nume nou în spațiul veșnic înghesuit al poeziei românești se dovedește Ioan Mușlea. Debutează în 2009, cu un volum al cărui titlu sfidează logica curentă În către pierdere (Editura Eikon) pentru ca acum să recidiveze cu altă culegere de poeme numită Lumea de-al doilea (Editura Eikon, 2011). Dacă primul op beneficia de două acolade amicale semnate de Gavril Ședran și de criticul Dan Culcer – oare chiar nu se găsește o editură care să republice al său unic Un loc geometric, o carte de neocolit, unde găsim de toate? –, noul volum al lui Ioan Mușlea primește un sărut pe frunte de la venerabilul prof. univ. Dr. Ion Pop și o grațioasă reverență critică a Irinei Petraș. Dacă anamneza universitarului clujean Jean Pop este definitorie pentru poemele grele de sensuri, de neliniști și de interogații ale lui Mușlea, o propoziție precum „puținătatea luminii la îndemînă pentru a desluși mișcările și purtările Realului revine laitmotivic, cu o stranie seninătate: o asumare subsidiară a fragmentului, provizoriului, relativului, dublată de neobosita, bolborosita, dezlînata încercare de a inventaria întrebările grele“ a Irinei Petraș mă face brusc visătoare și dornică să aflu cît mai multe despre osîrdiile lirice ale poetului. Care, altminteri, rămîne o figură nu de neglijat a Clujului intelectual: traducător și realizator de emisiuni Tv, erudit istoric al jazzului cum puțini sînt, un real și entuziast animator cultural de care mereu avem nevoie. Producțiile poetice adunate tîrziu în volum denotă aceeași neliniște existențială emanată de solourilor de saxofon ale lui Charlie Parker, amintit într-un poem prin out of nowhere – ce poate fi mai trist decît să fii niciunde și nicăieri? Mușlea e aici, mergînd și surîzînd stîngaci unei lumi care tot aleargă. Nu se știe bine unde și pentru ce.

Dumitru Chioaru (n. 19 octombrie 1957, Sîngătin, județul Sibiu) nu se numără printre poeții care au făcut valuri în literatura română. Dar a fost și rămîne printre cei pe care se poate conta pe termen lung. Și nu ne referim doar la volumele publicate pînă acum sau la cariera lui universitară într-un Sibiu unde Cartea e chiar prețuită. Aș profita de ocazie să amintesc, aici și acum, despre poeți excepționali, precum Constant Tonegaru (cel cu Plantațiile lui de excepție) și de uitatul Dimitrie Stelaru sau, mai aproape de noi, un Marcel Gafton sau Vasile Vlad, care, departe de a forța popularitatea, ar trebui să beneficieze măcar de o consistentă recunoaștere. Nu este așa, din păcate, dar asta ar însema o altă discuție, despre un cu totul alt subiect decît consistentul volum bilingv al lui Dumitru Chioaru, Scene din orașul-vitraliu/Scenes of Stained-Glass City (Editura Vinea, 2011). Acesta este însoțit de un excelent, comprehensiv și erudit studiu critic semnat de profesorul Ștefan Stoenescu, un distins anglist român stabilit de mulți ani deja în Ithaca, New York, SUA, și tradus de Heathrow O’Hare, pseudonimul aceluiași (după cum reiese de pe manșeta elegantului volum editat de un mare iubitor și promotor al poeziei, cum se dovedește Nicolae Tzone), iar coperta aparține unui artist de talia lui Mircea Stănescu. O poezie paseistă, livrescă pe alocuri, cu accente nostalgic-evocatoare, dominată de un trecut fabulos, tras pînă într-un prezent care nu este doar al unui Sibiu fără contur: case, oameni, amintiri, cer, ziduri roase, absențe-prezențe culturale de tot felul. Sibiul devine carte, cartea parcurge și devoră Timpul.Viitorul lipsește, „ieri ca și azi,/ trecea um om cu cartea sub braț“, depune mărturie poetul. Îl invidiez. Really. Ca idee nouă: criticii de poezie pot fi o calamitate pentru actul perceperii poeziei. Rămîne să citim doar cărțile de poezie. De aceea, nu vă supărați pe mine! Vă doresc vacanță plăcută.