OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

- Norman Manea este cel mai titrat şi prestigios pe plan internaţional dintre prozatorii de limbă română. În România, nu are aceeaşi cotă. Păcat. Tripla identitate actuală – evreu, român, american – este o întîmplare a unei biografii care îi aparţine. Şi şi-o asumă. Ultima apariţie editorială, Laptele negru (Editura Hasefer, 2010), este un substanţial volum de publicistică. Articole şi eseuri, de diverse facturi şi pe diferite teme, la care s-au adăugat cîteva interviuri şi luări de poziţie generate cu prilejul unor intervenţii în calitate de „muncitor intelectual“. Un volum cu texte împrăştiate pe multe decenii, multe cunoscute şi deja „clasice“ – cele legate de Eliade sau Mihail Sebastian, să le spunem aşa –, altele, mai puţin circulate, apărute însă şi în alte volume de publicistică, precum Textul nomad sau Casa melcului, ambele la Hasefer, în 2006, respectiv, 1999. Nu am stat să confruntăm sumarele, dar, una peste alta, sentimentul la lectură rămîne acelaşi. Un prozator de anvergură care nu a rămas indiferent la răsucelile istoriei (colective) şi la sucelile vieţii (personale). Cititor atent – păcat că observaţii fine de lectură ce au fost cuprinse în Pe contur nu au fost reluate şi cu alte prilejuri –, dar şi un spirit în veşnică alertă, Norman Manea şi-a radicalizat op-ţiunile. Ideile sînt închegate, tonul ferm, dar calm şi viguros, cu o scriitură musculoasă. Refuzul clişeelor şi o anume obstinaţie pentru conservarea memoriei îl aduc mereu pe lîngă teme grave ale umanităţii. De la Holocaust la ravagiile comunismului, de la exil şi solitudine la înstrăinare şi dezastrele produse de ideologiile totalitare. Subiecte mereu prezente în discursul său. Eseistic, analitic, nu rareori polemic. Textele sale publicistice se citesc şi se recitesc cu multă participare, dincolo de simpatiile sau antipatiile noastre. Vorba lui Mircea Cărtărescu, printre colegii de breaslă, cel mai greu se suportă succesul.

 

- John Barth este unul dintre corifeii postmodernităţii. American la obîrşie, la izvor, nume deja clopoţitor al literaturii universale. Un ultim volum de proză, apărut pe americăneşte, în 2008, The Development, este destul de repede livrat pieţii culturale româneşti, printr-un efort admirabil al Editurii Nemira, care, după Varieteu pe apă, Rătăcit în casa oglinzilor şi Himera – nu ştim şi cu ce succes comercial, din păcate, ca şi în cazul seriei dedicate lui Julian Barnes –, ne oferă acum şi această ultimă, realmente, bijuterie de proză ironico-psihologico-analitică. Mai puţin teoretizantă. Un volum ce adună cîteva consistente „9 stories“ – legătura cu faimosul op al lui Salinger nu ar fi deloc întîmplătoare –, lansat în limba română sub titlul Toga party şi alte povestiri. Traducerea îi aparţine Ancăi Stoiculescu, care a avut de depăşit multe jucăuşenii lexicale şi lingvistice ale unui maestru al genului. Avem chiar o surpriză plăcută. Povestirile profesorului de literatură ieşit la pensie capătă culoare şi căldură, acolo unde altădată dominau doar inteligenţa rece şi măiestria epică. Sîntem atraşi în zona Carver-Cheever, o lume pestriţă din epoca Bush, cu tineri şi mai ales senior-citizens şi problemele lor, cu poveştile de zi cu zi ale unei alte epoci. O întreagă umanitate se perindă sub ochii noştri. Se trăieşte bine în America, oamenii au de toate, dar uite că se mai şi sinucid, cînd nimic, aparent, nu ar îndreptăţi astfel de opţiuni. Toga Party, povestirea ce dă şi titlul variantei româneşti a cărţii, este o capodoperă epică ce ar merita şi atenţia celor care au urmărit cu sufletul la gură doar cazul Mădălina Manole.

 

- Mihai Giugariu este un prozator român care nu există. Nu apare la televizor, nu scrie la gazetă şi nici nu e prezent în dezbaterile publice, pro sau contra unor partizanate politice. Şi totuşi. Spre seară (bună treabă face Silvia Colfescu, la Editura Vremea, 2010) este un roman dens şi extrem de atent construit pe toate planurile. O tăietură clasică a frazei ajută la configurarea unor epoci din istoria românească. Cîteva personaje extrem de bine conturate dau culoare naraţiunii şi întreţes alert evenimente ce vin dincolo de opţiunile personajelor. Meseriaş în ale prozei, Mihai Giugariu – cu o bună cotă critică cîndva – confirmă faptul că există prozatori de marcă într-o lume în care glosa şi comentariul ţin loc de epic. Povestirea a fost înlocuită de comentariile de pe margine. Spre seară pare un film făcut de Milos Forman sau Polanski, din perioada cînd încă mai trăiau şi lucrau în ţările lor europene. Avem, de această dată, o lume românească cu „magazine de pe strada mare“, o lume care trăia în virtutea unor reguli şi legi, o lume cu personaje distincte ce alcătuiau o Românie care deja  a devenit istorie. Mihai Giugariu, printr-un splendid efort epic o redă unei actualităţi care nu mai are nevoie de ea. Ca observaţie măruntă, ni s-a părut că anumite cuvinte din text sînt uşor pretenţioase în contextul natural şi firesc al curgerii firului naraţiunii. Mihai Giugariu merită să fie redescoperit ca prozator. Nu ştim însă cine o va face.

 

- Peter Ackroyd este un prozator britanic (născut în 1949, la Londra, leat cu Nedelciu şi Crăciun, cum ar veni), de un recunoscut prestigiu. Studii la Cambridge şi Yale, numeroase romane şi biografii. Eseuri, poezie, teatru, omul a făcut de toate şi, în 2003, a primit titlul de Comandor al Imperiului Britanic. Cum probabil nu-l interesează dacă  Nicolae Manolescu şi Alex. Ştefănescu îl preţuiesc sau nu, prozatorul brit îşi vede senin de viaţa şi cărţile lui. Romanul Hawksmoor (Editura Leda, 2010) a apărut în 1985, la începutul carierei, şi are o ţesătură istorico-poliţistă. Un roman unde o Londră a trecutului se amestecă vag complice cu un prezent difuz, un roman unde construcţia cîtorva biserici naşte după secole suspiciunea unor crime neelucidate. Personaje reale ale unor epoci trecute sînt amestecate cu altele fictive, într-o construcţie barocă de amplă respiraţie. 250 de ani din istoria Londrei sînt adunaţi şi pitiţi în zidurile unor biserici ce mai există şi astăzi, aşa cum vieţile oamenilor se ascund şi după moarte în memoria lumii. Proză de atmosferă, unde Mateiu Caragiale şi-ar putea continua Craii... şi Ştefan Agopian ar putea să găsească piese numismatice pentru pasiunile sale istorice. Peter Ackroyd devine deja un nume care se poate impune şi la noi. Iar Hawksmoor – cine este personajul? –, o lectură pentru cînd încep ploile. „Şi redevenisem copil, cerşind pe pragul eternităţii“, se închide romanul.