Autor: 
Categoria: 
Stelian Tănase este un scriitor foarte cunoscut. Și nu doar pentru prozele și publicistica (parțial) adunată deja în destule volume, ci mai ales pentru faptul că apare des la televizor. Talk-show-urile sale televizuale, dar și cele cîteva – bune, s-o spunem de-a dreptul – filme documentare pe teme istorico-politice i-au creat o anume popularitate, care ar putea să-i pitească adevărata vocație. Aceea de prozator. Dovadă că Stelian Tănase, prozator-prozator, este mai consistent în tot ce scrie față de tot ce vorbărește șsic!ț pe micile ecrane, sînt chiar cărțile semnate de el. Ieșit cumva din arena politicii militante – ca și Ana Blandiana sau Gabriela Adameșteanu –, Stelian Tănase își gospodărește mai nou, cu folos și succes, propria producție literară. Ultima apariție editorială ar fi romanul Moartea unui dansator de tango (Editura Trei, 2011), subintitulat, nu fără temei, Un dosar.
Stelian Tănase nu se încurcă atunci cînd vine vorba să se
documenteze. Apelează la surse deschise, dar și la documente de arhivă, știe să
le adune și să comenteze cu spor. Așa îi ies cele mai bune cărți: de laAnatomia mistificării. Procesul Noica-Pillat și Clienții lu’ Tanti Varvara pînă
la acest fabulos dosar al unei epoci tulburi din istoria României. Destinul
unui anume Gogu Vrabete, zis Tango, afacerist și traficant, speculant, dar și
veros colabo cu poliția, devine pretextul unei extraordinare radiografii pe
care o face Stelian Tănase societății românești din anii ’40. Războiul din Est
macină oameni și bani, iar afaceriștii și curvele se amestecă cu eroii de
război. Micul Paris din zona Gării de Nord, între Piața Buzești, Grivița, podul
Grant, Piața Chibrit și Domenii, aduce la rampă o întreagă umanitate exploatată
magistral sub raport epic. Scriitura rapidă, notațiile fulgurante, portretele
memorabile, ritmul alert, cu evenimente mici (incidente la bordel cu dame bine)
și mari (bombardarea Bucureștilor, ocuparea României de trupele sovietice și
venirea la putere a comuniștilor cu mijloace nu tocmai ortodoxe) – toate acestea
dau culoare unui roman foarte bine compus, alcătuit din două părți inegale ca
dimensiuni, fiecare avînd mai multe capitole, cu scene bine alcătuite, precum
un balet dispus pe mai multe secvențe. Personaje – precum Moni Refec, Mișu
Banu, Zozo Pantazi, Akim, zis Cairo, comisarul Țepeluș –, fel de fel de fete
mai mult sau mai puțin dansatoare de tango, dar mai toate deocheate bine –,
Ghizela Găoz, Fifi Cioara, misterioasele Larisa și Katia – și locuri –
hoteluri, bordeluri, restaurante și prăvălii (ai zice că de muncit nu muncește
nimeni în afară de această faună interlopă) – războiul, banii, afacerile
dubioase, sexul și politica – alcătuiesc laolaltă un straniu tango al vieții și
al morții. Un rafinat roman al unei lumi crepusculare, ce va rămîne, cred eu, alături
de Sfîrșit de veac în București al lui I.M. Sadoveanu și de Groapa lui Eugen
Barbu, să dea măsura farmecului și a pitorescului, dar și a dramaticului și a
grotescului unei lumi ce a fost. Și mai dăinuie încă.
O treabă bună face iar Editura Paralela 45, care
publică, sub titlul Cărțile cu Alfonz, un masiv volum cu prozele unui autor
extrem de parcimonios cu scrisul său. Este vorba despre scriitorul din BistrițaVirgil Rațiu (născut în 1951), căruia criticul literar al Generației ’80, Ion
Bogdan Lefter, îi consacră, pe post de prefață a volumului, un soi de utilă și
avizată micromonografie. Relansîndu-l într-un prezent literar care îl ignoră și
poziționîndu-l într-un viitor literar care nu-l va putea ocoli de acum înainte.
Avem, astfel, la îndemînă o carte deosebită, care consacră un prozator
înzestrat, dar care nu s-a ostenit să-și gestioneze eficient scrisul. Este
adevărat că debutul tîrziu, cu o cărticică numită identic cu cea de față,Cărțile cu Alfonz – în 1988, la 37 de ani –, nu a fost urmat rapid de alte
volume. Publicînd sporadic, versuri, proză umoristică și texte pentru copii,
acaparat de publicistică precum mulți congeneri, Virgil Rațiu își vede tipărită
cartea sa de căpătîi, într-o formă revizuită și recompusă, abia acum, la 60 de
ani. Nu este niciodată prea tîrziu pentru recuperarea de către istoria
literaturii române a unui scriitor sau a unei cărți. Studiul critic al lui Ion
Bogdan Lefter îndreaptă o nedreptate și atrage atenția asupra unui volum de
proză de o incontestabilă valoare literară. La o eventuală istorie a
literaturii române evaluate prin cărți și nu doar prin autori, Cărțile cu
Alfonz – ca și alte volume-unicat ale unor autori care s-au impus, mai mult sau
mai puțin zgomotos, printr-o singură carte – își va ocupa locul meritat pe
drept.
Cum arată și ce conține, la urma urmelor, cartea lui
Virgil Rațiu? Este o proză modulară, alcătuită din texte de diferite facturi și
dimensiuni, scrise cu o mare artă a dezvăluirii caraghiosului. Ca în teatrul
umbrelor otoman, ni se dezvăluie variate caractere și nenumărate personaje, în
infinite ipostaze ale grotescului și ale absurdului ce alcătuiesc lumea pe dos
a vieții românești. Nu doar onomastica de o mare varietate punctează ironic sau
hazliu acest conglomerat uman, ci și faptele și comportamentul uman. Un întreg
sentiment aiurea-n tramvai al ființei românești se dezvoltă din aproape în
aproape și sub ochii noștri se alcătuiește o lume. Noi ne regăsim printre
cărțile lui Alfonz și printre personajele (imaginare uneori, reale deseori) ale
lui Virgil Rațiu. Umorul și ironia sînt la ele acasă în cele 37 de momente,
schițe și povestiri ce impun nu doar o carte, ci și un autor. Este meritul
Editurii Paralela 45 și al lui Ion Bogdan Lefter această recuperare, pentru
care merită toate gratulațiile noastre.
Un prozator cu totul necunoscut pînă la acest debut
tardiv cu romanul Moartea lui Avram (Editura Neverland, 2011) se dovedește șiConstantin Teleagă. Din mica notă biobibliografică de pe coperta a patra aflăm
că a fost activist al CC din cadrul UTC, apoi a șters-o în Franța, în 1970,
unde a dat-o cotită și a cerut azil politic. A colaborat și la Radio Europa
Liberă, a fost un apropiat al Monicăi Lovinescu și al lui Virgil Ierunca, dar a
avut și un post de portar de bloc, poziție prin care au trecut și alte nume
importante ale literaturii române, precum Ilie Constantin și Bujor Nedelcovici.
O proză numită Portar la Paris ar merita scrisă măcar de unul dintre cei trei
care au trecut prin această experiență. Dacă nu cumva de toți trei. Ar fi un
experiment interesant, iar un editor ar putea să riște publicarea. Nu doar
bursele nasc cărți, uneori și viața însăși. Constantin Teleagă revine sporadic
în țară, după 1989. Ocupă diverse funcții și este chiar numit, la un moment
dat, ambasador al României în Spania – are studii politehnice și de drept, a
fost coleg cu Emil Constantinescu, cel care-l numește în diplomația română.
Editorial a debutat, cum altfel, cu versuri. În 2003 îi apare un volum numitLitispendența (Editura Universal Dalsi), iar în 2004 își publică teza de
doctorat cu un titlu simandicos-ezoteric: Cazul răspunderii pentru produsele
defectuoase în dreptul comunitar (Editura Rosetti).
De această dată, avem de-a face cu un roman, Moartea lui
Avram, care chiar poate consacra un prozator autentic. Un roman kafkian, totul
e tulbure, sanatoriu, personaje misterioase – Block, Mitică –, rememorări vagi,
detalii extrem de bine conturate într-o lume în care doar frica domină, oameni
pustiiți printre toate astea, poveste cu un final extrem de dur – o crimă rece,
seacă, împlinind mai mult o fatalitate decît o răzbunare a sorții. Frica poate
fi învinsă, oamenii se dovedesc mai tari decît teroarea. E un roman
surprinzător, în trei părți – cu un personaj malefic, numit, cumva inadecvat,
dar poate dorit generic și sugestiv Mitică –, care se dovedește straniu și ca
subiect, și ca tratare. Scris parcă pe o altă spirală a timpului și a istoriei,Moartea lui Avram de Constantin Teleagă ar putea atrage atenția criticii
specializate.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters