OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cu un efort demn de toată lauda din partea Editurii Paralela 45, apare în colecţia „Biblioteca Românească“ ultima parte a jurnalului scriitorului Radu Petrescu. Aceasta închide peste ani o experienţă editorială începută în 1978 (Ocheanul întors) şi 1984 (Părul Berenicei) – ambele apărute la Cartea Românească – şi continuată apoi cu celelalte felii de jurnal din A treia dimensiune şi cu celelalte secvenţe publicate succesiv de editurile Humanitas şi Paralela 45. Soţia scriitorului, pictoriţa Adela Petrescu, a susţinut aceste apariţii. Acum, abia acum, avem monumentalul jurnal în întregime. Care acoperă nu doar decenii bune de istorie individuală şi colectivă, ci oferă şi o excelentă radiografie a vieţii şi muncii unui mare prozator român. Va trebui ca o nouă, integrală, ediţie să ofere întregul text. Sub un titlu extrem de semnificativ pentru personalitatea scriitorului – dar cu totul necomercial, am putea adăuga imediat –, în Prezent şi în acelaşi timp străin. Jurnal 1977-1982 avem adnotările din ultimii ani de viaţă ale unui remarcabil prozator. Un artist al cuvîntului, un sensibil analist şi portretist, un răbduriu muncitor intelectual. Radu Petrescu trăieşte literatura aşa cum trăieşte arta, muzica, filozofia, cotidianul imediat. Se bucură sau se enervează, are pasiuni, entuziasme şi umori, toate se risipesc atunci cînd ştie că trebuie să scrie. Şi va scrie mereu, sub o formă sau alta. Pînă în ultima clipă a unei vieţi curmate de o moarte neaşteptată. Este înmormîntat în cimitirul Mănăstirii Cernica, alături de renumitul etnograf Ernest Bernea. Cuvintele refac prin literatură tot ce preia din lume omul numit Radu Petrescu, care rămîne să fie redescoperit de noile generaţii de cititori, aşa cum este iubit de mai vechii săi admiratori. Printre care pot mărturisi, fără sfială, că mă număr şi eu.

După opinia şi gustul meu, cel mai important eseist din cultura română, de ieri şi de astăzi, este Paul Zarifopol. Viaţa lui (1874-1934) încalecă sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolul al XX-lea. O perioadă fastă pentru cultura română – care acoperă şi trecerea accelerată la modernizarea unei Românii ce-şi face un loc important pe harta Europei –, cînd nu puţini dintre marii ei creatori sînt activi. Paul Zarifopol este unul dintre ei, chiar dacă popularitatea sa nu o atinge pe a bunilor săi prieteni I.L. Caragiale şi G. Ibrăileanu sau notorietatea unor Lovinescu şi Călinescu de mai tîrziu. A fost preţuit şi admirat, chiar dacă în deceniile comuniste opera sa a circulat relativ tîrziu şi puţin. Două volume antologice scoase de Al.Săndulescu au repus cumva în circulaţie parte din textele unui incisiv spirit polemic bazat pe o extraordinară erudiţie. După 1989 au mai fost retipărite cîteva antologii, dar o ediţie completă încă nu avem. Cu atît mai binevenită mi se pare iniţiativa de a-l readuce în interesul imediat pe Paul Zarifopol şi de a-i reproduce, chiar şi fragmentar, cîteva texte. Din registrul ideilor gingaşe (Editura All, 2010, unde coordonatorul colecţiei in nuce în care apar texte din Adam Smith, Xavier de Maistre etc. se dovedeşte un excelent editor) doar şapte eseuri, fiecare dintre ele o bijuterie. Texte precum Despre originea şi folosirea banilor sau Despre creşterea firească a belşugului pot fi citite cu folos nu doar de tinerii studioşi, dar şi de cei care-şi bat capul zi de zi cum să se chivernisească de pe urma banului public. Ironia fină se conjugă ferice cu o logică strînsă, iar eseurile mustesc de idei şi subtile analize. Paul Zarifopol rămîne încă un mare necunoscut, oricît îl aprecia un spirit afin precum regretatul Alexandru Paleologu.

O surpriză de proporţii produce şi dramaturgul Valentin Nicolau. Deja un autor de piese care au atras aprecierile unui George Banu, deja un editor cu nume prestigios după 1989 (Nemira fiind de ani buni mereu prezentă pe piaţa de carte românească), deja binecunoscut marelui public prin numeroase piese jucate pe scena Teatrului Naţional sau a Teatrului Nottara (şi nu numai), deja binecunoscut şi mult mediatizat ca director al TVR. Nu mai continuăm, avem de a face cu un personaj care a fost şi a rămas mereu incomod. Acum ne surprinde iar, cu un volum de articole politice adunate sub titlul Dumnezeu e în sens invers (Editura Nemira, 2011). Sînt texte care acoperă intervalul de timp octombrie 2008-mai 2011, care, probabil, au apărut prin diverse reviste sau ziare. Un scurt şi dens text liminar – Comediograf de ocazie – ne oferă un argument pentru aceste producţii de enervare (dacă acesta a fost incipitul care le-a generat), aşa cum un concisÎn loc de încheiere pune degetul pe rana vie a textelor pe care deja le-am parcurs. Sînt printre cele mai virulente articole la adresa lui Traian Băsescu şi a regimului băsescian pe care mi-a fost dat să le citesc. Dramaturgul lasă ipocrizia şi temerile la o parte şi scrie negru pe alb ce vede, ce simte, ce aude, ce trăieşte alături de ceilalţi cetăţeni români. Băsescu şi băsescianismul sînt puse sub lupa unei teribile analize şi ar fi destul de complicat şi greu de adus contraargumente pentru a spune unde şi cînd cade în eroare autorul acestor filipice. Sigur că se vor găsi destui strîmbători de nas la criticile aduse de Valentin Nicolau unui sistem corupt şi pus doar pe căpătuială, sigur că relativismul la care sîntem deja adaptaţi – „Ei, lasă, că nu-i dracul atît de negru!“ – ar putea aduce nuanţe, dar miezul afirmaţiilor, extrem de clare şi de limpezi, rămîne de necontestat. Doar că într-o ţară şi într-o lume unde albul devine negru şi negrul portocaliu prin simplul pocnet de degete şi prin voinţa suverană a unui lider politic cu veleităţi autoritare, orice devine posibil. Articolele politice ale lui Valentin Nicolau ar merita citite dincolo de violenţa formulărilor şi lipsa de speranţă a mesajului.

Radu Cosaşu este unul dintre martorii de bază ai literaturii române din ultimii 50 de ani. A trăit pe propria piele minunile construcţiei socialiste şi avatarurile angajamentului politic. Cu capitalismul a lăsat-o mai moale. A luat-o pe coajă pentru adevărul integral pe care voia să şi-l asume. Şi apoi şi-a adeverit doar propria lui viaţă şi scrisul prin care s-a salvat. Radu Cosaşu s-a mîntuit prin film, prin fotbal, prin evocarea cîtorva mătuşi şi a vieţii de familie, prin dragostea pentru Isaac Babel şi Lucian Raicu, dar şi prin abnegaţia cîtorva femei care au crezut în el. Şi gata. A venit şi 1989, a venit şi Andrei Pleşu cu Z. Ornea cuDilema lor cu tot, a început reeditarea cărţilor mai vechi într-un registru nou, care a consolidat faima şi prestigiul de prozator scurt şi dens a lui Radu Cosaşu. Cum nu a devenit nici monarhist, nici anticomunist, nici liberal sau ţărănist, a rămas doar microbist şi aşa toată lumea l-a iubit. Silviu Lupescu, directorul de la Polirom, îl onorează acum cu o binevenită serie de autor, ajunsă deja la volumul IV, Supravieţuirile, care pune laolaltă, alături de o călduroasă şi comprehensivă prefaţă a criticului literar Paul Cernat, prozele din Rămăşiţele mic-burgheze cuArmata mea de cavalerie. Şi astfel se încheie o aventură scripturală care acoperă, practic, toată proza-proză adusă la zi a unui foarte incisiv gazetar. Proza lui Radu Cosaşu este cea a unui observator atent şi extrem de grijuliu la ce se întîmplă în preajmă. Se reţine tot, se notează pe alese. Nu e nevoie de invenţie epică. Ce să mai imaginezi cînd realitatea depăşeşte orice limite! Detaliile devin delicii, analiza întîmplărilor are parmezan şi chili, ca să păstrăm apetenţele culinare ale patronului Dilemei. Rămînem cu un gust plăcut, mereu sîntem trimişi să gîndim cu propriile noastre puteri, nimic nu e definitiv şi absolut. O etică a toleranţei şi înţelegerii între indivizii acestei lumi răzbate prin scrisul amar-dulce-ironic al acestui minunat mînuitor de limbă română. Nasc şi la Bacău oameni de omenie, capabili să transforme Plumbul vieţii în ştiucă umplută absolut digerabilă. Poftă bună vă urează Radu Cosaşu, surîzînd rabinic în pipa mereu stinsă. Altceva îl arde mereu. Ce anume? Asta nu ştie nimeni.