OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Aşa se numea un remarcabil volum semnat de Radu Petrescu. Cu texte de diferite facturi, fragmente şi bucăţi de proză, mai mari sau mai mici, blocuri tăiate din nori, cum i-ar fi plăcut să şi picteze. În acest registru am putea naviga cu cărţile selectate, de această dată, spre a le supune atenţiei cititorilor.

O surpriză plăcută şi neaşteptată vine din partea unui prozator britanic. Adică un scriitor de limbă engleză, dar de obîrşie din Balcanii mult huliţi ai lui Castoriadis şi Danilo Kis, ai lui Todorov, Kadare şi Mircea Cărtărescu. Avem la îndemînă un volum de proză scurtă – chiar povestiri cu cap şi coadă – intitulat Infamii mărunte (Editura Leda, 2011), ce aparţine unui anume Panos Karnezis (n. 1967). Un grec-grec din Grecia, cu studii politehnice în Marea Britanie, unde se şi stabileşte şi unde mai obţine o patalama (MA in Creative Writing) la Universitatea East England. Începe să scrie la 30 de ani şi debutează cu acest volum în 2002. După care mai publică vreo trei romane. Ultimul în 2010, deja cu o carieră internaţională, traduceri, aplauze, interviuri, tot dichisul legat de ce urmează. Prozele din volumul de debut sînt realmente foarte bune. Omul nu umblă aiurea prin lume, ca Bedros Horasangian, nici nu apelează la un imaginar fastuos, ca Octavian Soviany, să zicem. Sînt istorii personale greceşti ale unor personaje ce populează lumea elenă de astăzi. Cu toate locurile comune, clişeele, stereotipurile, dar şi cu realitatea nudă a acesteia. Un loc geografic nenumit este vieţuit de fel de fel de caractere, bărbaţi sau femei, de diverse vîrste şi preocupări. Ce se întîmplă cu ei este firesc, banal, autentic, natural şi în ordinea nespectaculosului. Un şofer de autobuz sau un preot cam beţivan şi rău la suflet îşi găsesc locul într-o lume unde o duduie se dovedeşte hoaţă sau un măcelar nu prea ştie ce vrea. Peisajul e frust, ca şi tot ce se întîmplă. Economie de mijloace stilistice, povestirile au miez şi denotă o bună cunoaştere a lumii înconjurătoare. O comparaţie cu Raymond Carver sau Cheaver nu ar fi nelalocul ei. Pentru degustătorii de proză scurtă, un adevărat gyros cu un pahar de retsina. De la mama Elada, via limba engleză. Traducerea, cu scăpări mărunte, îi aparţine Mirellei Acsente.

Altă mîncare de peşte găteşte/scrie autoarea americană Diana Gabaldon. Un volumoi de vreo 2 kilos (hîrtie bună, coperta hard, elegantă, plăcută la pipăit), greu de ţinut în braţe firave, se numeşte, proustian, Ecouri din trecut (Editura Litera, 2010, traducerea, un nume nou în branşă, Roland Schenn). Cu un CV prestigios – masterat în zoologie marină, doctorat în ecologie – şi carieră plină de succes (sic!), Diana Gabaldon (n. 1952, Arizona) renunţă la toate onorurile şi devine, în 1988, full time author. După ce deja arătase de ce este în stare cu scrisul, pe fel de fel de bloguri. Găseşte editori la ofertele ei şi devine scriitor – scriitor fără alte angarale pe cap în afara cărţilor proprii şi a scrisului. Găsim în aceste masiv roman peste 1100 de pagini – de altfel, se pare că scrisul multilateral şi polimorf, cu salturi în timp, evenimente şi personaje cu geometrie variabilă reprezintă o constantă a autoarei – fel de fel de poveşti suprapuse. Un mozaic de întîmplări se întinde prin secole. Sînt aglutinate elemente din diverse registre stilistice, unde ficţiunea literară se îmbină cu cea istorică, asezonate cu ceva SF – călătoriile prin timp sînt mereu utilizate, dar şi păţaniile aventuroase, care dau culoare şi mister naraţiunii. Un fel de shaorma narativă, cu toate ingredintele. Se pare că există un public interesat de acest ghiveci – nu neapărat în sens peiorativ, ci strict gastronomic –, din moment ce avem o întreagă serie cu acest tip de roman. Faptul că autoarea a vîndut 17 milioane de exemplare, că a fost tradusă în 23 de ţări şi în 19 limbi ne face visători. Dacă se vinde FFF bine o carte, cum ar putea fi ea altfel decît FFF bună, nu? O listă de mulţumiri întinsă pe trei pagini face însă toţi banii. De exemplu, i se mulţumeşte lui Larry Tuohy pentru că a explicat cum arată jacheta de zbor a unui pilot Spitfire. Lui Jannet McConnaugahey pentru că a atras atenţia asupra exploziei chiparoşilor, iar Pamela Patchet Hamilton este gratulată pentru că a făcut o descriere pestilenţial de veridică a unui sconcs văzut de aproape. Wow, tare de tot! Mare e grădina lui Dumnezeu şi a scriitorilor lui!

Iuri Andruhovici (n. 1960) este un scriitor ucrainean. Acum cîtiva ani, apărea pe piaţa românească cu Europa mea (Polirom), scrisă la 4 mîini, împreună cu Andrzej Stasiuk. Cu glose şi poveşti depre Europa Centrală, cu nostalgii şi obsesii cultural-istorice ce au alimentat dezbaterile intelectuale de după 1989. Acum avem la îndemînă un roman terminat de Iuri Andruhovici în 1992, la Feldafing, în Germania. Unde îi este dat autorului să ajungă şi să vadă/ simtă că există şi altceva în afară de URSS. Care deja nu mai există. Moscoviada (Editura Alffa, 2010) este o frumoasă jucărea epică. În care istoriile reale sînt prelucrate în registru satiric: topografia Moscovei, servicii secrete, şobolani – la propriu –, multe personaje istorice, un trecut şi un prezent amorf sînt coagulate în naraţiune. Sinistrele păţanii ale celor care au traversat comunismul sînt prelucrate cu multă măiestrie literară. Cu mult umor amar, „Europenismul nostru stă în faptul că mîncăm slănină de porc“, scris iute, cu nerv, romanul – avînd Moscova ca punct nodal al vălmăşagului epic, nu doar ucrainean – se derulează cu repeziciune. Din imperiul sovietic nu au rămas decît tristeţea, dramele şi eterna vodcă. Ar merita mai multă atenţie aceşti scriitori ce provin din Estul Europei. La care, nejustificat, strîmbăm din nas. Dar care au foarte multe de povestit. Găsim cîte un Macondo peste tot. Traducerea şi notele îi aparţin lui Dragoş Dinulescu.

În cu totul alt registru stilistic este scris romanul Palatele verzi (Editura Nemira 2010, traducerea, exemplară, a unui mare mănuitor de limbă română – prozatorul Alexandru Vlad), semnat de W.H. Hudson. Alt prozator de rasă, cu biografie şi carieră de om de ştiinţă. Născut în Argentina (1841), cu origini anglo-saxone, cu studii savante de ornitologie, studiază flora şi fauna din Brazilia, Argentina şi Uruguay. Călătoreşte mult, scrie ce vede şi ce simte pe unde trece. Cercetările sale sînt publicate şi recunoscute internaţional, după care se stabileşte în Anglia, unde şi moare, în 1922. Palatele verzi – care apare în 1904 – este o frumoasă şi tandră poveste despre natură, despre valorile perene ale civilizaţiilor primitive, o carte elegant scrisă şi cu multă nostalgie intrinsec indusă. O poveste de dragoste, cu un spaniol fugit în America de Sud şi cu Rima, femeia pasăre, pigmentează o călătorie prin pădurile tropicale din Guyana şi sud-estul Venezuelei, cu junglă deasă şi ape repezi, cu fel de fel de păsări şi cu orătănii ce fac deliciul programelor TV de astăzi, de la Wild şi Animal Planet. Un roman exotic, s-ar zice, în care Abel o iubeşte pe Rima şi ecologia sentimentelor nu intră în detaliile sexuale explicite ale multor autori români de ultimă oră. Exclus să dăm peste un „O iei la muie?“, pe aceeaşi pagină cu alte picanterii care ne-au oripilat şi peste care am dat în aceste zile într-un roman al lui Alexandru Vakulovski (157 trepte spre iad sau Salvaţi-mă la Roşia Montana, Editura Cartier, 2010). Se poate face mare literatură şi fără p... şi p... la fiecare două-trei rînduri. Şi apoi, nu oricine este Henry Miller sau Apollinaire. Revenind, apreciem în grad înalt acest roman al lui Hudson. Cumva vetust şi anacronic, dar cu patină de camee găsită într-un vechi dulap în care nu s-a umblat de multă vreme.