OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Putin. Toată lumea a auzit de Vladimir Vladimirovici Putin. Fost absolvent al Facultăţii de Drept din Leningrad, fost ofiţer KGB (Komitet Gosudarstvennoi Bezopasnosti), Direcţia1 – spionaj extern, fost consilier al pri-marului Leningradului, Anatoli Sobceak, fost învăţăcel al lui Boris Elţîn, fost şef al FSB (Federalnaia Slujba Bezopasnosti, adică Serviciul Federal pentru Securitatea Statului), fost preşedinte al Rusiei preţ de două mandate, iar după instalarea lui Dmitri Medvedev ca preşedinte al Rusiei, la 7 mai 2008, Putin este numit prim-ministru. Scurt, clar şi concis ca o de-cizie fără echivoc luată de Stalin. Putin este premier şi astăzi.

Cartea ziaristului german Michael Stürmer, Putin şi noua Rusie (Editura Litera, 2011, traducerea din engleză îi aparţine unui experimentat profesionist al limbii germane precum Alexandru Suter, dar asta ar fi o altă vodcă) dovedeşte o bună cunoaştere a lumii ruse. În resorturile ei cele mai intime, politice, economice, culturale, ideologice, ale vieţii de zi cu zi. Autorul, profesor de istorie la Universitatea Erlangen-Nürnberg, fost consilier al cancelarului Helmuth Kohl în anii ’80 şi corespondent al influentului cotidian berlinez Die Welt, aduce temeinice argumente – şi detalii interesante de culise diplomatico-politice – pentru ca, în 300 de pagini, să ne convingă de faptul că Rusia e o mare putere, iar Putin – adevăratul ei stăpîn. O Rusie de care toată lumea ţine cont, o Rusie cu care nu e bine să te pui de-a-ndoaselea – uite ce a păţit săraca ziaristă Ana Politkovskaia, împuşcată în scara blocului unde locuia! –, o Rusie care poate decide multe pe această lume. Putin este la cîrma acestei supraputeri pe care Germania (Real-politik? Gazprom?) o respectă şi toată lumea are doar de cîştigat, susţine autorul. OK, să zicem. Dar dacă nu este aşa? O simplă ziaristă, Ana Politkovskaia, îl consideră pe Putin un simplu tigru de hîrtie (vezi Rusia lui Putin). Cine are dreptate? Michael Stürmer este bine mersi, Politkovskaia nu se ştie bine cu ce se ocupă astăzi.

De luat aminte. Cu şi fără vodcă.

Război şi pace (o nouă ediţie la Editura Leda, 2011, într-o traducere flexibilă şi adusă în orizontul limbii romåne de astăzi, o realizare demnă de menţionat, cu felicitările de rigoare pentru efortul depus de către Nicolae Iliescu, cel care semnează şi notele) este unul dintre marile romane ale literaturii universale. Iar Lev Nikolaevici Tolstoi – avem şi azi în urechi accentul pus de profa de rusă, cînd pronunţa acel melancolic bîl radilsia... s-a născut... – rămîne unul dintre marile nume ale literaturii ruse. Şi universale. Oricîte alte genii au tot apărut şi apar, oricît de multe romane şi povestiri se tot scriu. E de ajuns să citim povestea celor doi împăraţi reali, Alexandru şi Napoleon, care se încaieră pentru ce? –, ca să pricepem că istoria lumii nu este doar o amăgire. Este de ajuns să urmărim povestea de dragoste inventată de Tolstoi, avîndu-i ca protagonişti pe Pierre Bezuhov, Andrei Bolkonski şi pe vaporoasa Nataşa Rostova, ca să ne convingem că irealitatea lumii poate fi mai presus de cele ce se consumă cu noi şi lîngă noi. Un mare roman, extrem de atent compus şi cu personaje memorabile sub toate aspectele, despre care, de la Ibrăileanu şi Ion Ianoşi, s-au scris la noi pagini admirabile. Romanul lui Tolstoi este la fel de proaspăt ca acum – început la 1863, terminat în 1869, faceţi singuri socoteala, cîţi, destui, ani.

Incredibil.

Dar. Dar. Confiscaţi de politic şi ideologic, dacă nu de afaceri sau de călătorii, de bătrîneţe, singurătate şi de nevoile zilnice, mai avem timp, răbdare şi stare de citit asemenea monumente – în terminologie ad-hoc, caragialiană – ale literaturii de ieri, de azi, în mod cert şi de mîine?

Teoretic, oare chiar se vor mai citi marile romane ale lui Tolstoi şi Dostoievski, care au tulburat milioane de cititori pe întreg mapamondul, nu doar pe vecinii noştri de care ne tot temem şi cărora le admirăm realizările culturale deopotrivă?

Greu de dat un răspuns. Deocamdată, avem o ediţie în două volume – faţă de cea în patru, în traducerea lui Ion Frunzetti şi N. Parocescu (din 1969) – şi o lectură sau relectură ne oferă mari surprize. Şi voluptăţi. Care ar merita măcar un pahar de şampanie. Nici Tolstoi nu a fost doar un simplu băutor de ceai. Păcat că nu ştim mai multe despre trecerea lui prin Bucureşti. Şi pe timp de război, şi pe timp de pace ruşii au băut enorm. Gospode pa milu! (Doamne miluieşte!)