OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De la indiscretia consumista la ocultarea adevarului istoric
Pe o hirtie subtire si lucioasa, cum noi inca nu ne permitem, apare saptaminalul francez L’Express International (19-25 iulie), cu un aer demi-monden, dar sclivisit si intelectualizat la maxim. il regasim ca editorialist pe unul dintre jurnalistii omniprezenti pe scena mediatica franceza, care are si ea vedetele ei.

E vorba de Jacques Attali, tradus recent si in romaa, care etaleaza citeva lozinci numai bune de digerat de publicul care-l investeste cu mai multa autoritate decit merita (si merita cam tot atit cit Bernard Henri-Lévy): „Umanitatea continua sa se bata pentru a reduce timpul petrecut la serviciu, cind de fapt adevarata miza ar fi sa creasca timpul cu adevarat liber: in loc de 35 de ore de munca, ar trebui sa cerem 35 de ore de relaxare adevarata“. Cap de afis e dezbaterea – care ocupa multe pagini – intitulata sugestiv Viata privata – Marea defulare, care are citeva subtitluri acrosante cu ritm de tabloid: Politica, televiziune: boom-ul intimului; Tehnologia – toti sintem supravegheati; Sint francezii voyeuristi? Sapoul dezbaterii sintetizeaza miza si zonele pe care aceasta le acopera: „De la Ça se discute la Secret Story (emisiune gen Big Brother, n.a.), de la Internet la supravegherea video, de la extravagantele vedetelor la viata amoroasa a noului cuplu prezidential. in cursul deceniului trecut, frontiera intre sfera privata si cea publica s-a deplasat considerabil. O schimbare de fond pentru societatea franceza care, uneori complice, alteori reticenta, isi cauta identitatea in fata acestei maniere diferite de a trai impreuna“.

E vorba mai ales de manifestarea unei empatii generalizate care ne face sa plingem cu batista in mina in fata televizorului si sa citim ca si cum ne-am uita pe gaura cheii. Nevoia de recunoastere e mecanismul de functionare a acestor spectacole (traim in plina „epoca a spectacolului“, dupa cum a profetit Guy Debord), nu altceva decit ridicarea poalelor in cap din mahalaua culturala. Daca vi se pare ca fenomenul e specific tarilor fara traditie culturala, claustrate, eventual, in fostul bloc sovietic, va inselati! Franta e – o spune ancheta de fata – deschizatoare de pluton (e, totusi, patria autofictiunii, in care personajele, deranjate de fictiunea data pe fata, le dau in cap, la propriu, autorilor neobrazati si indiscreti!).
Acelasi numar al revistei publica a doua parte a unei discutii cu reputatul medievalist Jacques Le Goff despre „adevarata“ nastere a Frantei. Se comenteaza indeobste cazul comitatului Toulouse. Parerile cercetatorului nu sint mereu in consens cu miturile istorice care ne-au urmarit dincolo de paginile cartilor de istorie: „Nu trebuie sa uitam ca marea perioada a rugurilor Inchizitiei au fost de fapt secolele al XVI-lea si al XVII-lea, nu al XIII-lea. Ezit s-o spun, pentru ca as risca sa fiu rau vazut de multa lume, totusi, cred ca am exagerat mult importanta ereziilor in Franta Evului Mediu mijlociu.

Exista legat de acea perioada un mit catar s…t. Sigur ca si eu condamn felul cum au fost persecutati acesti eretici. Cu toate acestea, daca vreti parere mea, eu cred ca daca ar fi cistigat catarii (e vorba de cruciada albigenzilor din 1229, n.a.), ar fi fost o oroare. Sigur, crestinismul nu e ca islamismul si secolul al XIII-lea nu e ca secolul XXI, dar, pentru mine, catarii ar fi introdus o «charia» in crestinism“. Chiar daca n-au ucis cot la cot cu cruciatii, „ei voiau sa-si impuna viziunea asupra religiei, extrem de dura si de severa. Aceasta miscare era cu atit mai periculoasa cu cit atinsese o felie substantiala de tarani si de munteni, si mai ales o buna parte din aristocratie si din locuitorii oraselor, atunci in plina expansiune. Dezvoltarea oraselor, iata, dupa opinia mea, un eveniment mult mai important in Franta secolului al XIII-lea decit ereziile“. Un pai pe focul polemicilor dintre istorici, numai bun de aprins in mijlocul unei dezbateri, inutile si nesfirsite, despre dependenta de reality-show-uri a publicului actual si despre toate produsele seriale ce vind sinceritate de plexiglas (F.P.)

Corespondenta de vara si lecturi in avanpremiera
Numarul pe iulie-august 2007 al magazinului Lire (ales de cititori „Cel mai bun magazin cultural al anului“, dupa cum aflam de pe coperta) este, cum e si firesc, un numar de vacanta, mai gros ca de obicei, pentru ca prezinta in avanpremiera, asa cum ne-a obisnuit in fiecare an, extrase dintr-o serie de romane (frantuzesti, dar si straine) ce vor aparea in librarii la sfirsitul lui august.

E vorba, evident, de o selectie din romanele asteptate la sfirsitul lunii, pe care pariaza redactorii si cronicarii de la Lire. Iata cele 15 propuneri (citez doar autorii, fara numele cartii): deja faimoasa Amélie Nothomb, care scoate un roman pe an si se defineste ea insasi drept o „grafomana bolnava de scris“, cu o carte in care se intoarce asupra perioadei in care a trait la Tokyo (am savurat, amuzata, fragmentele prezentate in Lire, regasind „stupoarea (si cutremurul?)“ din cartea care i-a adus Marele Premiu pentru Roman al Academiei Franceze in 1999); provocatoarea (la debut) Marie Darrieussecq, devenita pe parcurs (inevitabil?) destul de conformista in ale scriiturii, cu un roman despre „indescriptibila experienta a doliului“, despre memoria pe care o mama o pas-treaza copilului sau, de la moartea caruia au trecut zece ani; Eric Fottorino; fratii Olivier si Patrick Poivre d’Arvor (ultimul fiind cel mai cunoscut, dat fiind ca e jurnalist de televiziune si are la activ destule romane); Eric Fottorino, Philippe Claudel, Olivier Adam, François Taillandier, Charles Dantzig, Maurice G. Dantec, Eric Chevillard (cunoscutul autor de la Minuit, umorist si „apostol prolific al antiromanului“), Jean Hatzfeld, Kiran Desai, Colum McCann, Michael Ondaatje si William T. Vollmann (ultimii patru autori in traducere). Daca citim scurtele prezentari ale romanelor din care ni se ofera extrasele, pentru a putea, eventual, sa le si comandam sau sa le citim „la cald“ in tout début de rentrée littéraire, putem constata, si lucrul se intimpla indeobste in selectiile propuse de Lire, varietatea de subiecte si de formule literare, de la romanele axate pe mesaj, social-politice sau de experienta individuala, la cele jucate si ironice, autoreferentiale sau de-a dreptul „antiromane“. Laudabila, de asemenea, includerea in selectie a unor autori straini.

Si mai sint in acest numar lucruri care te indeamna sa citesti chiar si pe sezlong, la soare, cind valurile se sparg la tarm: pe de o parte, o ancheta pe tema corespondentei scriitorilor, a raportului dintre corespondenta si literatura, iar pe de alta, scurtele si pasionantele prezentari de carti in format poche de la paginile 60-84: romane frantuzesti si straine, poezie, romane politiste, romane thriller, clasice, literatura SF, de idei etc. in ce ma priveste, am citit cu voluptate nostalgica evocarea (a se vedea si fotografia!) lui Francis Scott Fitzgerald, a lui Gatsby le Magnifique (asa suna in franceza!) si a „dansului Anilor nebuni“ (vezi titlul textului) semnata de André Clavel. Sub titlul Ce ne arata corespondenta scriitorilor, ancheta de la paginile 30-39 se ocupa de citeva exemple celebre care ilustreaza triada corespondenta-literatura-viata, readucind in atentia (de vara!) deliciile (literare ale) intimitatii: corespondenta de exilat la Paris a scriitorului evreu Joseph Roth, scrisorile pasiona(n)te ale lui Beaumarchais catre ultima sa amanta, corespondenta lui Truman Capote, scrisorile schimbate de Henry Miller si Anaïs Nin, scrisorile lui William Burroughs sau corespondenta (doua volume) lui Jack Kerouac, porte-parole, vorba cronicarului (Tristan Savin), al Generatiei Beat. Ca sa inchei cu o butada, apartinind lui Cyril Connolly, citata de T. Savin: „Care este cartea pentru care autorul are nevoie de o viata intreaga pentru a o scrie si pe care el nu o va citi niciodata? Corespondenta lui.“

Identitatea nationala in dezbatere
Le Nouvel Observateur din 26 iulie-1 august 2007 propune un numar special, de 32 de pagini, care pune in dezbatere un subiect foarte aprins, resuscitat de cind cu alegerile prezidentiale: identitatea nationala. Dosarul se numeste 100 lieux qui ont fait la France/100 de locuri care au intemeiat Franta si intreprinde o incursiune (cu scurte prezentari succesive, realizate de autori diversi) in istoria Frantei, incepind din Antichitate si pina in secolul al XX-lea. Cuvintul de introducere apartine lui Marie-France Etchegoin si Sylvain Courage: „Ce inseamna sa fii francez? Si ce este Franta? Disputa inepuizabila, raspunsuri cu geometrie variabila. Daca Franta are un «suflet», cum spunea Renan, el e de gasit in locuri ale memoriei noastre. Alésia sau Valmy? Versailles sau Bastilia? Omaha Beach sau Charonne? Vichy sau les Glières?“ Cei doi au si un raspuns pe care spera sa-l confirme ancheta initiata: „«Identitatea franceza» nu e nici moarta, nici amenintata, sa nu le fie cu suparare casandrelor si gurilor rele. Ea e in acelasi timp inradacinata si in miscare“. De mare interes sint, in dezbaterea la tema, dialogul intre Henri Guaino, consilierul special al lui Nicolas Sarkozy, redactorul principalelor sale discursuri, si Jacques Julliard, cronicar politic la Nouvel Observateur, dar si editorialul lui Jean Daniel (directorul revistei).

Cind J. Julliard face observatia ca in discursurile prezidentiale sint citati de regula ginditorii de stinga, si niciodata ginditorii liberalismului francez, B. Constant sau R. Aron, Guaino raspunde ca: „in realitate, dreapta care conteaza in Franta este, inainte de toate, o dreapta gaullo-bonapartista, mai mult decit o dreapta a banilor sau o dreapta reactionara“. La intrebarea adresata de Nouvel Observateur, cu privire la propunerea lui Sarkozy, in timpul campaniei, de infiintare a unui Minister al Imigratiei si al Identitatii Nationale (vazuta de multi ca incercare de a atrage voturile Frontului National), Guaino raspunde: „Ceea ce ei nu inteleg este ca Franta e confruntata cu o criza identitara foarte profunda, individuala si colectiva. Totul contribuie la ea, nu numai imigratia, ci si criza din scoli, delocalizarile, modul in care construim Europa, pietele financiare... Ne confruntam cu o dificultate foarte serioasa, in aceasta perioada de tranzitie, in a gasi repere, a nu ne simti complet singuri in fata mondializarii si a bulversarilor din lume. Natiunea serveste si la asta“. Interlocutorii par a se pune de acord cel putin in privinta faptului ca „nu exista o memorie de dreapta sau o memorie de stinga“ (e si titlul dat dezbaterii) si ca identitatea e una evolutiva, contextuala, nicidecum fixata o data pentru totdeauna. Apropo de problema imigratiei, Jean Daniel scrie in editorialul sau, Acesti straini care au intemeiat Franta, ca politica Frantei e poate mai bine plasata decit a oricarei alte tari in a se ocupa de integrarea sociala a strainilor, dat fiind ca, prin istoria ei, e o tara intemeiata de straini, de ocupantii romani. Ceea ce, insa, constituie un adevarat pericol la adresa republicii, adauga el, e cazul imigratiei musulmane, ce ignora limba, istoria si solidaritatea nationala, zicind ca ea are dreptul, ca si ceilalti straini, sa modifice identitatea nationala: „Cum sa construim uniunea mediteraneeana daca, din motive religioase, etnice sau nationale, popoarele se divizeaza in interiorul si in exteriorul comunitatii lor?“. (A.D.)