OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Daniela ROVENTA FRUMUSANI
Argumentarea. Modele si strategii
Editura BIC ALL, Bucuresti, 2000, 224 p., f.p.


Intr-o societate in care asistam la o revenire in forta a subiectivitatii in toate domeniile activitatii umane, fapt concretizat in rolul major pe care il joaca astazi dialogul si negocierea, este normal sa ne asumam interesul din ce in ce mai mare al lingvistilor, filozofilor si al teoreticienilor comunicarii fata de ceea ce acestia au numit „retorica rediviva“, „neoretorica“ sau „argumentare“, forma de retorica ce pare sa reabiliteze retorica aristoteliana, prin atentia pe care o acorda celor doi poli ai comunicarii, dimensiune care se pierduse o data cu limitarea vechii retorici la sensul lui „elocutio“ (teorie stricta a figurilor), acceptie pe care in zilele noastre o intilnim in retorica generala a Grupului µ.

Autoarea lucrarii Argumentarea. Modele si strategii isi propune o analiza doar a primei laturi a retoricii contemporane – argumentarea, care necesita o abordare complexa, din perspectiva a trei domenii pe care le implica: retorica insasi, logica naturala si teoria discursului. In incercarea de a defini cimpul eterogen al argumentarii, Daniela Roventa-Frumusani face o incursiune in diacronia retoricii pentru a stabili drumul pe care l-a parcurs retorica antica pina la forma de argumentare de astazi, ceea ce, prin incercarea de a explica si evidentia cauzele presiunii retorico-argumentative, se constituie intr-o filozofie a argumentarii. Problema este rezolvata prin discutarea statutului argumentarii in raport cu elocinta retorica si cu demonstratia rationala.
Sistemul retoric antic era constituit din 5 elemente: inventio (subiectul discursului), dispositio (ordonarea tematica), elocutio (figuri), memoria (apelul la memorie), actio (interpretarea discursului: gest + dictie). Dupa epoca antica si cea clasica, retorica devine un corp de precepte descriptive si normative in invatamint. Acum retorica pierde cele doua componente reprezentate de inventio si dispositio (corelate logicii) si ajunge sa insemne doar elocutio si actio. In perioada contemporana, asistam la doua directii in retorica: studiul lui elocutio (Grupul µ) si neoretorica, bazata pe argumentare.
Pornind de la aprecierea lui Gaston Bachelard conform careia gindirea contemporana este dominata de filozofia lui „nu“ (singura modalitate de progres in stiinta este negarea stiintei deja constituite), autoarea insista asupra necesitatii discursului argumentativ, ca „acord al spiritelor“ (cf. Chaim Perelman) si ca instituitor al domeniului verosimilului, al unui cimp al opiniei si al plauzibilului, intre experienta si deductie logica.

Cheia comunicarii intr-o societate democrata este argumentarea. Discursul politic, cel publicitar, discursul mediatic, negocierea sint parte integranta a realitatii sociale din zilele noastre si fara indoiala ca ele exploateaza argumentarea ca strategie de adecvare cognitiva si interpersonala, avind ca finalitate persuasiunea, prin caracterul sau practic, opus celui teoretic, definitoriu pentru ceea ce numim demonstratie in stiinta. Autoarea dezvolta o serie de opozitii ce decurg din distinctia argumentatie vs demonstratie, corelata cu limbaj formal vs limbaj natural si, implicit, cu rationament logic vs logica naturala, menite sa fixeze domeniul argumentarii in relatie cu cel al demonstratiei. In ultima instanta, diferenta se asociaza cu incadrarea argumentarii in zona mai larga a retoricii, care presupune docere, movere, dar si delectare, chiar daca aceasta legatura nu merge pina in punctul in care sa primeze esteticitatea mesajului. In lumina acestei relatii implicite intru argumentare si retorica, printr-o analiza in cadrul pragmaticii (si al retoricii) integrate (cf. Jean-Claude Anscombre &Oswald Ducrot, 1983) putem identifica strategiile si mijloacele argumentative din limba, care induc forta argumentativa a enuntului, dincolo de sensul acestuia si de continuarea practica pe care o induce.

Obiectivul major al cartii in discutie il constituie tocmai construirea unei teorii a argumentarii in baza careia mecanismele retorice sa fie identificabile in structurile discursive de zi cu zi. S-ar putea astfel evita pericolul manipularii: statutului de simpli spectatori – specific multor membri ai societatii noastre – i s-ar substitui statutul de actori in cadrul unui dialog social eliberat de constringerile totalitare de orice natura.