Bilanţurile criticilor de la sfîrşitul
unui an editorial au darul de a supăra pe mai toată lumea. Oricum
ar fi ele făcute, nu sînt făcute bine.
Dacă un critic îşi propune să
facă judecăţi de valoare cît mai fine şi să ierarhizeze
apariţiile din interiorul unui gen (poezie, proză, critică şi
istorie literară), astfel încît, în urma textului
său, să se vadă în mod clar un podium şi un cîştigător,
criticul respectiv este acuzat că are o viziune „competiţională“
asupra literaturii; şi că, în analiza acesteia, ideea de top,
configuraţia de podium şi conceptul de cîştigător nu pot
pentru ca să intre.
Dacă însă acelaşi critic,
renunţînd la ideea supărătoare de top şi la conceptul
nefericit de cîştigător, listează o serie de titluri
importante apărute în anul editorial despre care vorbeşte, el
va fi certat că lucrează cu liste şi că evită, deliberat, să
spună publicului cititor care sînt cărţile foarte bune
dintre cele menţionate.
Dacă între Scylla valorizatoare
şi Caribda menţionării, criticul literar se descurcă să iasă la
lumina aprecierii, va fi întrebat de ce cutare titlu i s-a
părut mai bun decît altele; care este „motivaţia“ lui
estetică pentru care apreciază, să spunem, mai mult Acasă, pe
Cîmpia Armaghedonului decît alte romane, citate sau
necitate în bilanţul său.
Ca să se justifice, criticul va
trimite atunci către o cronică amplă a lui publicată, cu cîteva
luni în urmă, despre romanul respectiv. Însă ar fi o
naivitate să credem că asta îl ajută să scape. „Discuţia“
abia începe, fie pe un blog, fie pe altul; şi ea duce
inevitabil către „incompetenţa“ cronicarului literar şi către
„lipsa lui de onestitate profesională“.
Dacă acelaşi critic despre care
vorbim nu răspunde comentariilor de pe blogul cu pricina, el va fi
considerat infatuat, arogant, arivist, un ins, adicătelea, care s-a
„ajuns“ pe spinarea bieţilor scriitori despre care n-a scris –
şi pe cea a autorilor despre care a scris. Dacă acelaşi critic
face greşeala să răspundă comentariilor de pe blogul în
care e luat la întrebări, se va ajunge, tot inevitabil, la
concluzia că el este cam „pisălog“, că n-are treabă; că fură
din timpul scriitorilor şi scriitoraşilor cumsecade ce semnează
uneori cu numele lor, alteori cu nickname-uri.
Nu este, desigur, foarte plăcut să
traversezi acest set de experienţe, reluat aproape identic an de an.
Dar, privind lucrurile cu puţină detaşare şi într-o anume
perspectivă, văd în această receptare a receptării pe care
cronicarul literar o face un extraordinar elogiu indirect adus
activităţii lui.
Fiindcă un critic al cărui cuvînt
nu deranjează pe nimeni este o contradicţie în termeni. Un
cronicar ale cărui opinii nu interesează pe nimeni şi care nu
stîrneşte niciodată nimic este un ins care şi-a greşit
meseria. Cel mai dureros – pentru un scriitor, ca şi pentru un
critic – este ca scrisul tău să nu conteze. Dacă polemizăm,
dacă schimbăm opinii, dacă încrucişăm nume, titluri şi
argumente, dacă ne „batem“ pe nişte cărţi, înseamnă că
ne citim unii pe alţii şi că scrisul fiecăruia dintre noi are o
anumită pondere.
Voi începe, de aceea, bilanţul
anului editorial 2011 cu o afirmaţie a lui C. Rogozanu dinSuplimentul de Cultură care mi s-a părut uimitoare. Scria colegul
meu, negru pe alb şi cu concluzia scoasă de redacţie ca
intertitlu: „Dincolo de asta, 2011 nu mi s-a părut un an bun
pentru cartea românească, prea multă inerţie şi comercial,
prea puţine cărţi cu adevărat demne de reţinut“.
Atîta pesimism încape în
acest text al – de obicei – optimistului C. Rogozanu, încît
am simţit nevoia să-i dau un telefon (cum fac, uneori, marii
scriitori români, un Cosaşu, un Agopian, o Angela Marinescu)
şi să-l liniştesc pe Costi, recitîndu-i o listă de titluri
româneşti apărute taman în anul la care se referea.
Dar, cum nu-l puteam ţine de vorbă pe colegul meu chiar atît
de mult, m-am gîndit că e preferabil să fac bilanţul
cărţilor bune şi foarte bune pe hîrtie. Şi unde, dacă nu
în Observator cultural, revista care îmi publică mie
cronicile şi unde mă cert, cu o corectură profesionistă şi la
fel de tenace, pentru fiece virgulă şi literă?
E greu de susţinut că anul 2011 nu a
fost un an bun pentru cartea românească de proză. Este, în
opinia mea, al treilea an consecutiv de performanţă calitativă şi
cantitativă în romanul autohton. Voi menţiona opt titluri de
opt autori, cu speranţa că, în afara lor, nu mi-au scăpat
prea multe romane apărute în interval şi care s-ar fi ridicat
la nivelul acestora.
Marta Petreu, cu Acasă, pe Cîmpia
Armaghedonului (Polirom), Alexandru Vlad, cu Ploile amare
(Charmides), şi Lucian Dan Teodorovici, cu Matei Brunul (Polirom);
apoi Magda Cârneci, FEM, I (Cartea Românească), Matei
Vişniec, Dezordinea preventivă (Cartea Românească), Octavian
Soviany, Viaţa lui Kostas Venetis (Cartea Românească), şi
Dan Lungu, În iad toate becurile sînt arse (Polirom). Li
se alătură – last, but not least – Radu Aldulescu, Îngerul
încălecat (Cartea Românească), aflat la a doua ediţie,
consistent adăugită şi revizuită. Dacă adăugăm antologia
selectivă a lui Răzvan Petrescu, Rubato (Curtea veche), de pe
culoarul prozei scurte – ceea ce ne iese este fotografia unui an
foarte bun pentru proza românească.
E, apoi, greu de susţinut că anul
2011 nu a fost un an bun pentru cartea românească de poezie.
Oprindu-mă din nou la cifra 8 (să fie
o superstiţie a cronicarului literar? – blogerii ar trebui să
reacţioneze...), voi menţiona nume şi titluri de ponderea unor
Ioan Es. Pop, cu unelte de dormit (Cartea Românească), Ştefan
Manasia, cu motocicleta de lemn (Charmides), Marius Ianuş, cu Refuz
fularul alb (Tracus Arte), Matei Vişniec, La masă cu Marx (Cartea
Românească), Nichita Danilov, Imagini de pe strada Kanta
(Tracus Arte), t.s. khasis, pe datorie (Casa de Pariuri Literare),
Marin Mălaicu-Hondrari, La două zile distanţă (Charmides) şi
Sorin Gherguţ, Orice. Uverturi & reziduuri (Pandora M).
Cerînd permisiunea de a mă
autocita, voi relua ceea ce am scris în acelaşi grupaj dinSuplimentul de Cultură, unde apărea şi pesimistul C. Rogozanu. S-a
ajuns, în fine, la un mediu competiţional şi în
editarea de poezie. Dacă, înainte vreme, numai Vinea ţinea
sus steagul, iar în ultimii ani o făcea Cartea Românească,
acum iată că o serie de edituri nou-apărute se luptă să-i atragă
pe cei mai buni poeţi ai noştri. Cartea Românească,
Charmides, Tracus Arte şi Casa de Pariuri Literare: sînt deja
patru jucători buni pe piaţă. Ascensiunea cea mai pregnantă o are
Charmides, care anul trecut a scos cartea Alcool a lui Mureşan, iar
anul acesta, volumele lui Manasia, Mălaicu-Hondrari şi Alexandru
Vlad. Să adaug pe listă şi alte edituri noi: Casa de Editură Max
Blecher şi Herg Benet.
Mai sărăcuţ în titluri
importante este anul 2011 la critică şi istorie literară (nu mă
refer la debuturile în critică, multe şi excelente). La
seniori, aşa-zicînd, avem totuşi cîteva cărţi ce n-ar
trebui ratate de nimeni: Mihai Zamfir, cu a lui Scurtă istorie.
Panorama alternativă a literaturii române (Cartea Românească),
Eugen Simion, cu a doua ediţie, consistent adăugită, din Mircea
Eliade. Nodurile şi semnele prozei (Univers Enciclopedic), şi
Octavian Soviany, cu volumul I din Cinci decenii de experimentalism
(Casa de Pariuri Literare). Nu în sfera istoriei literare, dar
în cea a istoriei ideilor şi a radiografiei de sistem
socio-cultural intră alte două cărţi remarcabile: a Martei
Petreu, De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească
(Polirom), şi a lui Cristian Tudor Popescu, Filmul surd în
România mută: politică şi propagandă în filmul
românesc de ficţiune (1912-1989) (Polirom). Trebuie observat
că, precum polivalentul Matei Vişniec (care a scos în 2011
cinci – zic gurile rele – cărţi la cinci edituri diferite),
Marta Petreu evoluează pe mai multe culoare de gen (meta)literar.
La categoria jurnal, eseu, scriitură
confesivă, Humanitas îşi ia revanşa pentru dominaţia
Polirom/ Cartea Românească la proză. Dacă pentru
inclasabilul Andrei Pleşu ar trebui făcută o categorie specială
în care să intre splendidul Despre frumuseţea uitată a
vieţii, restul vedetelor editurii sînt într-o stare zen.
Gabriel Liiceanu şi mai tînărul Gabriel Cercel se întîlnesc
într-un pasionant epistolar În jurul unei palme Zen, iar
Mircea Cărtărescu îşi deschide Zen. Jurnal 2004-2010 cu
ideea profundă că Zen e „viaţa de toate zilele“. Dan C.
Mihăilescu se întreabă Oare chiar m-am întors de la
Athos? în cartea-jurnal cu acelaşi titlu, iar Sorin Lavric,
într-o cronică din România literară, se întreabă
dacă Dan C. Mihăilescu este chiar credincios. Cine mai zice că
viaţa noastră literară nu este delicioasă... Dar, dacă tot
vorbim despre lucruri sfinte, să fac o excepţie de la regula ariei
de selecţie a titlurilor şi să pomenesc Hexachordos. Psalmii.
Ecleziastul. Cîntarea Cîntărilor. Iov. Psalmii lui
Solomon. Odele, pre stihuri retocmite de către Şerban Foarţă
(Brumar). Fabuloasă „retocmirea“ lui Foarţă.
Revenind la chestii dure, pentru cei cu
nervii tari, n-aţi vrea să fiţi în pielea unui juror care
trebuie să aleagă, în 2011, premiile de debut. Nu vă pot
spune ce negocieri, ce pertractări, ce acorduri şi dezacorduri am
avut în juriul de la Gala Tînărului Scriitor şi în
cel de la Botoşani pentru Opera Prima. Dar tocmai acest lucru a
făcut frumuseţea întreprinderii...
Fiindcă (intru şi eu în stilul
epistolar), dragă Costi, îmi pare rău, dar anul 2011 a fost
foarte bun pentru cartea românească şi la debuturi. La debut
în critică, este une folie: Alex. Goldiş, cu Critica în
tranşee. De la realismul socialist la autonomia esteticului (Cartea
Românească), Bianca Burţa-Cernat, cu Fotografie de grup cu
scriitoare uitate. Proza feminină interbelică (Cartea Românească),
Adina Diniţoiu, cu Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii
în faţa politicului şi a morţii (Tracus Arte), şi Doris
Mironescu, cu Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei
(Timpul). Iar la poezie, e atît de greu de ales un unic
cîştigător, încît o formulă de ex aequo ar fi
cea mai indicată: Cînd va veni ceea ce este desăvîrşit
de Andrei Dósa (Tracus Arte) şi Poema desnuda de Crista
Bilciu (Cartea Românească, cîştigătoarea concursului
de manuscrise al USR). La fel de bun e debutul în poezie al
Medeei Iancu, cu Divina tragedie (Brumar), dar, fiindcă autoarea a
debutat cu un volumaş penibil, acum regretat şi renegat, ea nu
poate concura cu ceilalţi tineri debutanţi. Aşadar, atenţie,
dragi tineri scriitori: nu vă mai grăbiţi să debutaţi cu
volumaşe penibile, pe care apoi să le regretaţi, la propriu şi la
figurat…
La finalul acestui text, în care
am plîns cu C. Rogozanu şi ne-am revigorat cu cărţile
româneşti din 2011, aş vrea să-i dau totală dreptate
colegului meu, atunci cînd scrie, în acelaşi Suplimentul
de Cultură: „Deja mi se pare imperativ ca scriitorii să fie
urmăriţi cu toată aura lor literară care prinde de la articole în
presă (Sociu scrie pentu thinkoutsidethebox.ro) pînă la
Facebook“. Costi îi urmăreşte, cum spune, pe Sociu şi
Schiop. Eu îi urmăresc, pe Facebook, pe Brumaru şi pe Lungu.
Iar voi, dragi cititori, fără de care
toată această scenă literară ar fi extrem de tristă, n-aveţi ce
face. Trebuie să ne urmăriţi pe toţi.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters