OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Imre Kertész, Kadis pentru copilul nenascut, traducere de Paul Drumaru, Editura EST, Colectia „Biblioteca internationala“, Bucuresti,
2005, 120 p.

Exista doua modalitati de a parcurge aceasta carte (eseu, confesiune sau roman?) scrisa de laureatul Premiului Nobel pentru Literatura in anul 2002: fie o citesti dintr-o suflare, fara sa o lasi din mina, fascinat de curgerea incintatoare a textului (de remarcat performanta lui Paul Drumaru, care ne ofera o versiune romaneasca splendida a unui text cum nu se poate mai dificil de redat), fie te opresti mereu ca pentru a-ti trage rasuflarea, te intorci cu zece rinduri mai sus, cu citeva pagini in urma, inchizi cartea din cind in cind ca sa lasi mesajul sa se decanteze, reluind lectura, constient de intilnirea cu o capodopera de care vrei sa te lasi cuprins in totalitate.

Frazele lungi, divagatiile proustiene, caracterul solilocvial comunica in chip epuizant si fascinant totodata o tulburatoare meditatie asupra literaturii, casniciei, dragostei, Auschwitz-ului, adevarului, evreitatii. Dar, ca o supratema care le inglobeaza pe toate celelalte, iese in evidenta problema paternitatii, de la care porneste intreaga confesiune. „A ajuns cu totul firesc ca instinctele noastre sa functioneze in contra propriilor noastre instincte, ca, asa-zicind, contrainstinctele sa functioneze in locul instinctelor“, spune Kertész. Dar, dincolo de acest paradox al instinctului care se opune siesi – teribila imagine a lumii care si-a iesit din propria matca dar care isi mascheaza intrucitva aceasta anomalie – se detaseaza conditia Autorului, care ascede la eternitate exclusiv prin propria opera si prin travaliul pe care aceasta il cere.

Desi paradoxala, la rindul ei, aceasta conditie explica refuzul „existentei mele ca posibilitate a existentei tale“: „…caci daca n-as lucra, as exista si daca as exista nu stiu la ce as fi obligat si mi-e mai bine sa nici nu stiu, chit ca celulele, maruntaiele o presimt fara indoiala, caci de aceea lucrez eu fara intrerupere: atita timp cit lucrez, exist, daca n-as lucra cine stie daca as mai fi, asa ca treaba asta o iau in serios“.
Aparenta complicare a textului nu vine dintr-o nevoie de joc literar, dintr-o gratuita pretiozitate sau dintr-o cautare a paradoxurilor. In fond, nu este vorba de o incriptare, ci mai degraba de un delir al gindurilor care sint asternute pe hirtie ca intr-un imens tremur de sensibilitate, perceptibil doar la nivelurile de dincolo de suprafata.

Intrebari de o banalitate dureroasa isi cauta raspunsurile, dar, precum intr-un cerc vicios, nu gasesc decit calea de intoarcere spre ele insele, o zbatere in van care nu poate genera pentru nici o clipa satisfactia atingerii telului. „De ce nu se mai poate sa nu stim ceea ce stim?“, care este explicatia Auschwitz-ului? (pentru ca, daca Auschwitz-ul a existat, atunci trebuie sa fie o explicatie!), cum poti obliga pe cineva sa fie evreu? In jurul acestor intrebari si al experientelor traite se zbat cuvintele, propozitiile, frazele, gindurile, in incercarea de a capata un sens permanent. Intoarcerile in trecut, intr-o copilarie care astazi e pusa sub semnul trairilor ininteligibile, primii pasi intr-o viata care-si cauta explicatiile si-si regaseste doar indoielile, experienta lagarului de concentrare, de care Kertész stie sa nu abuzeze, si apoi restul vietii consumata intre scris si o iubire stearpa rostuiesc dilemele si trairile, intrebarile si raspunsurile, prezentele si absentele si le inscriu intr-o ordine a propriului eu.
De ce insa Kadis pentru copilul nenascut? Sa fie acesta singurul raspuns pe care cititorul il gaseste in marea de semne de intrebare prezente, in chip mai mult sau mai putin explicit, pe tot parcursul cartii?

„Existenta mea vazuta ca posibilitate a existentei tale“ a devenit, pe parcursul cartii, „in lumina repetatelor revelatii si in umbra timpului pe trecute“, „inexistenta ta vazuta ca lichidare necesara si radicala a existentei mele“. Copilul nenascut este legat prin cordonul ombilical al revelatiei, al ipoteticului si al regretelor rostite si nerostite de virtualul tata, iar kadisul, rugaciunea indoliatului, este spus, totodata, si pentru propria persoana. Kadis pentru copilul nenascut e, in fond, o motivare a unei vieti si a unui refuz, a faptelor duse pina la capat si a celor aminate. Este justificarea evreitatii ambigue si incercarea de a explica paradoxurile existentei. Este, poate, si recunoasterea unui esec iesit din comun, imposibil de rostit ca atare, dar sugerat cu finete pe intreg parcursul cartii