OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Suzana FILIP,
Aici e viata de apoi,
Prefata de Eugen Negrici,
Editura Paralela 45, Pitesti, 2004

Suzana Filip a scris un volum de poezie diafana, inclasabila in trendul de astazi. Si, tocmai de aceea, Aici e viata de apoi poate trece neobservata de ochiul criticii consacrate. „Spasmele intelectuale ale unei fapturi plapinde, agresate de previzibilitatea lumii“ (Eugen Negrici, Cuvint inainte) si de amintiri sovaielnice, ale caror legaturi sint obiecte farimate, culori, un colt de camera uitata de trecerea anilor, imagini prea inocente si rafinate.
„Eu sint un loc geometric. Al epifaniilor dupa care alergati ca disperatii, prin anii lungi (cind nu le asteptati placizi intr-un fotoliu). Fara ecranul psihedelic care sint, n-ati fi cunoscut decit lentoarea.

Si niciodata splendoarea indicibila a suprafetelor“, ne spune poeta debutanta Suzana Filip, al carei volum, scris cu subtilitate feminina, te pune pe ginduri. Lumea pe care ea o infatiseaza este atit de transfigurata, de rarefiata, incit nu o mai recunosti. Daca ceilalti poeti din generatia tinara apeleaza la detaliile realului, intr-o viziune hard, pentru a avea o garantata autenticitate, Suzana Filip neaga actualitatea.
„Temele sociale au o existenta de-a dreptul mediatica./ Invaluita in paltonul meu ca intr-un noroc chior de a avea/ picioare, un acoperis si piine,/ pot sa inchid ochii cu un zgomot asurzitor,/ pot chiar sa ma topesc in diete…/ pleoapele mele sint pictate si sint jumatati de clopote…“. Lirica, feminina si aerofaga, poeta intra si iese din real in viata de apoi, continuind sa fie „evanescenta si mai reala decit orasul“.

Exista, totusi, si o poveste in Aici e viata de apoi. Povestea unor oameni care, desi aveau totul, au preferat sa moara de foame din lipsa de vitalitate. Poeta a dus „golul“ ei pe continentul lor si acum se simte expulzata. Se intoarce, prin oglinda, in lumea unde se traieste cu capul in jos. Povestea nu trebuie sa aiba o referinta reala sau un sens recognoscibil, ci, ca orice istorisire care se respecta, incepe si se termina in „odata ca niciodata“, pe tarimul vietii de apoi („iad sau rai, in functie de interpretare“).
Eugen Negrici ii recunoaste Suzanei Filip meritul de se fi despartit de realitatea curenta, incet, dar sigur, abandonind chiar structurile coerente ale discursului: „Fara sa aiba un destinatar, caci Dumnezeu insusi este exclus din calcul, vocea care se percepe acolo raspunde punctual – deci absurd – asaltului repetat al unor frinturi de conversatie cotidiana, al unor fraze standard...“. Intr-adevar, ce iti ramine sa comunici atunci cind esti deja intr-o lume invizibila „a elfilor si gnomilor,/ lumea atomilor protonilor si a altor particule elementare“?

Cartea Suzanei Filip este scrisa inteligent, dar fara un simt acut al prezentului. Acum nu ne mai intrebam, nici macar in poezie, din „ce e facut eul“ si cum a fost el alterat de „hormoni, medicamente, cafea, falsa relaxare a diminetii“ – am fi naivi. Si nici nu mai asteptam sa vedem lumea prin ochii unei „fiinte neobisnuite, o fiinta din spita nevrotica a Virginiei Woolf“, cum a numit-o Eugen Negrici pe Suzana Filip.