OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Veronica A. Cara,
Petrecere cu mama,
prefata de Paul Cernat,
Editura Polirom, Colectia „Ego. Proza“, Iasi, 2004, 406 p.

Cartea de fata ar putea da nastere la doua confuzii, ambele de natura sa-i scada adevarata miza. Pe de o parte, sa fie tratata intr-un registru pretios si sa i se caute (cam in van) tilcuri ascunse si misterioase; pe de alta, sa fie receptata drept un roman sexual, in registru brutal, care ar viola normele vietii si artei pudibonde, uitindu-se – asa cum o fac des scriitorii si criticii momentului – ca agresivitatea n-are legatura cu valoarea.
Adica, asa cum afirma Marguerite Yourcenar, ca „brutalitatea limbajului creeaza impresia falsa ca gindirea pe care o exprima nu este banala si, lasind la o parte citeva mari exceptii, ramine lesne compatibila cu un anumit conformism“. Daca, asa cum am spus, aceste interpretari sint usor abuzive, ce-ar putea sa insemne romanul Veronicai A. Cara?

Petrecere cu mama il face sa vorbeasca pe Cezar, tinarul de 28 de ani, student la actorie, indragostit de intangibila Deea, deviat comportamental de presiunea sexuala care ii defineste generatia, uneori inteligent, alteori timpit. Nu stim daca acest Cezar, cel care vorbeste, este egal cu cel autentic, caci s-ar putea sa avem sub ochi numai o marturisire mimata, iar personajul nu ar fi la prima de acest gen. Ni se dezvaluie insa ca Cezar este un neostoit cautator de caractere si incearca sa scrie un scenariu.

Cezar este un „fur“ de ginduri (colectioneaza ilicit tainele scrise ale cunoscutilor si necunoscutilor sai) si un amator de oameni vii. Din petrecerile sale (prin lumea cuvintelor sau a lucrurilor), tinarul aduna un „nobil si distins baiet“ pe nume Sandu (o aratare, fie spus, cu totul gustoasa), un profesor de facultate cu teorii interesante, o prea de treaba baba cu chef de sporovaiala, doua poetese excitate, doi artisti plastici in devenire, beti si prostalai, niste parinti (ai sai) cu amantii lor cu tot, ceva fete, ceva baieti, pe Deea cea zeita, si, desigur, pe el insusi.
La aceasta menajerie se adauga, pe linga altii, si nea’ Stelian, timplarul „paremiologic“, care, la o adunare nocturna, tuiculit, enunta definitia artistului: „Asta-seara nimerii si-n lumea voastra si multe neintelegeri avui. Dar imi trecura! Ca si voi sinteti tot oameni… Mai pe-ntelesul vostru, dar tot oameni!“. Impresia de „farsa tragica“ rezista discret pe tot parcursul reprezentatiei in care Cezar isi pune personajele sa fie cind caricaturale (sint, in aceasta carte, pagini de un comic tembel), cind induiosatoare, cind intristatoare de-a dreptul.

Nimeni insa, facind totalul, nu iese „curat“ din scenariul sau. Nici el insusi, care, in urma unor avansuri nefericite, este taxat (aluzie subtila poate la un anumit tip de viata si literatura inspirata din ea, foarte la moda): „Ceea ce sperati voi sa ne oripileze pe noi va oripileaza doar pe voi“. Nici chiar el, Cezar, care ajunge „sa se dea cu capul de toti peretii“, la finele unei istorii pe care cititorul va avea curiozitatea s-o descopere. E adevarat ca romanul Veronicai A. Cara e plin de erotism si limbaj erotic, insa autoarea reuseste sa mentina un echilibru si nu ajunge nici o secunda la pornografie imbracata intr-un discurs de prost-gust.
De asemenea, ca narator ea nu se implica: nu-si acuza personajele si nici nu le disculpa. Sa punem punct: cartea aceasta nu va deveni probabil unul dintre romanele fundamentale, dar va avea locul ei intre romanele „noului val“, iar Veronica A. Cara nu este citusi de putin o inocenta in arta romanului.