OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nostalgia isn’t what it used to be
Peter de Vries

Ieri, la ultimul Woody Allen, după cinci trailer-uri, cînd tocmai doream să-mi scot dopurile mov din urechi – dopuri serioase care se opun, dacă e să te iei după etichetă, la toţi decibelii Miramax/Sonny/Mediapro, mai puţin ultimii şi cei mai cuminţi 33 dintre ei – şi să mă pregăteam de vizionarea lui feature presentation, intră unul. Un tinerel cu aplomb intelectual, gen student în Georgetown, cu muncă de vară la multiplexul cu pretenţii de pe E Street. Urcă pe scenă şi ne spune că Midnight in Paris e sold out. Ne spune asta, ghicesc, pentru a ne face să ne simţim bine, noi fiind deja în sală – Winning!, gîndesc eu gîndul lui Charlie, dar nu mă dau în spectacol. Adevărul e că cine s-ar fi aşteptat să meargă un Woody Allen cu casa închisă, la concurenţă cu pinguinii lui Jim Carrey?!

Mai face omul două, trei anunţuri, ceva despre filmele de la miezul nopţii, un horror cu Raspberry Awards la activ, mă rog, şi ceva despre un combo pop-corn/soda şi ne lasă în plata maestrului Woody. Eh, treaba e că de ani de zile n-am văzut un tip care (cum-necum) să facă o introducere pentru un spectacol într-un cinema, şi asta m-a dus cu gîndul la Cinemateca de pe Eforie, din anii ’80. Mai o Cristina Corciovescu, mai o Roxana Pană (Roxana o chema, domnule?), mai un expert în Bunuel, mai un specialist în Chaplin şi Mack Senett, şi toate astea în timp ce, afară, Cîrmaciul Ceauşescu proptea ţara ba într-o bordură, ba în alta. Filmul lui Woody, unde protagonistul e pe picior să fugă din Hollywoodul verii 2010 în Parisul anilor ’20, cu ajutorul unui automobil de epocă galben citron, din interiorul căruia îi fac semne ba soţii Fitzgerald, ba Papa’ Hemingway, ba T.S.Eliott, filmul ăsta tot la nostalgie trage. Prin urmare Cinematecă, Bucureşti, vară, examene la început de vară…

…Am absolvit LMV-ul (din titlu) acum exact 30 ani! Am dat bacalaureatul prin mai-iunie şi cîteva săptămîni mai tîrziu examenul de admitere la universitate. Iar săptămîna aceasta, o nouă generaţie de elevi-de-a-douăşpea’ sînt în Bucureşti, chiar acolo, pe Bulevardul Republicii, (cum îi zice acum?) în focurile bacului. Ce cred ei despre noi, cei cu ale căror istorii, colectate sub titlul de „tradiţia liceului“, instituţia i-a atras la „Viteazu’“ cu patru ani în urmă? Aşa cum pe noi, cei care am absolvit în anul de graţie 1981, ne atrăseseră la Liceul „Mihai Viteazul“ din Bucureşti poveştile claselor speciale, istoriile olimpicilor, statura intelectuală şi profesională a unora dintre dascălii de atunci sau (demult) dinainte, din interbelic la o adică. Ce credem noi despre ei şi ce sperăm de la aceşti puşti de 18-19 ani, a căror drumuri sînt, cel puţin teoretic, deschise acum şi spre universităţile europene sau americane, aşa cum ale noastre erau deschise spre cele din Bucuresti, Cluj, Iaşi, Timişoara, spre Institutul de Petrol din Ploieşti, spre IEFS (educaţie-fizică-şi-sport, nu?) sau (mai puţin) spre IATC?

Ce ştiu ei, cei născuţi la un an, doi după schimbarea regimului despre generaţia noastră, cei pe care schimbarea i-a prins cu-facultatea-făcută-şi-stagiatura-aproape-terminată?

 

Ei bine, am fost o generaţie pe care ministerul a chinuit-o cu un examen de admitere, cu un examen de treaptă si unul de absolvire, bacul. Şi prea puţin ne-a păsat, am intrat ca învingători şi am ieşit aşişderea. Am avut speciale de matematică (A-ul şi B-ul), mascate sub denumirea (bleh!) de clasă cu profil de matematică-fizică, am avut clase de mecanică (deşi numai mecanica nu-i interesa pe cei de la C si D), ba chiar şi o clasă de, aş ghici, electrotehnică. Veneam îmbrăcaţi în uniforme şi nu în jeanşi, so what, pe mînă existînd şi o matricolă, a la Dan Deleanu, deşi personajul lui Ionel Teodoreanu, ştiu, „făcuse“ Liceul „Gheorghe Lazăr“. Purtam, mulţi dintrei noi, bîieţii, cravată pentru prima oară, iar printr-a XI-a o profesoară de fizică infinit de slabă la catedră, dar vigilentă, ne-a pus să ne radem mustăţile pe care nu le (prea) aveam. Într-a IV-a am chiulit puţin, neobişnuiţi cu ideea, într-a X-a un pic mai mult, speriaţi totuşi de „treapta a doua“, într-al treilea an, a XI-a, acolo la Viteazu’, am chiulit pe rupte, la geografie, biologie si franceză, semnînd condica o dată la patru, cinci lecţii, atît. Într-a XII-a unii şi-au pus meditatori, deşi profesorii nu ne sfătuiau. Ce să te inveţe un asistent de la Construcţii mai mult decît Anca Stan, de departe unul dintre cei mai buni profesori de matematică de liceu pe care România i-a dat vreodată! Mărturie stă o întreagă listă de olimpici pe care domna Stan i-a format pentru loturile României. Şi, de ce nu, faptul că din 36 elevi, 33 dintre noi au intrat prin examen la facultate în prima sesiune în 1981! Nu?!

Eram deci 36 într-o clasă, habar n-am cîţi aţi fost voi, cei care daţi bacalaureatul zilele astea. Ştiu, liceul nu mai e liceu, ci colegiu naţional. Nu purtaţi bentiţă şi nimeni nu s-a legat de tivul la o adică descusut al uniformei (fetele, sigur că la ele mă refer), fiindcă n-aţi purtat nici (şi n-aţi concepe) vreo uniformă, ba chiar mulţi dintre voi veniţi la liceu cu maşina proprie. Nimic rău în asta. Cei din generaţia mea am învăţat, mulţi, să conducem la 30 de ani şi ne-am luat maşini la 40. Unii sînt, fireşte, chiar părinţii voştri. Cei pe care îi auziţi înjurînd cînd şi cînd (probabil pe bună dreptate) şi PD-ul, şi PNL-ul şi PSD-ul. Mai asistaţi la meciurile de baschet ale băieţilor? Zilele trecute mă întrebam unde e tricoul ăla galben pe care l-am primit de la fostul director, Mişu, cînd am cîştigat Cupa LMV. Ce vremuri! Aveam trei trimestre parcă, teze, şi de două, trei ori pe an existau şedinţe-cu-părinţii. Nu consumam droguri, nu ştiam ce sînt alea şi am rămas, cred, majoritatea dintre noi, cu lipsul ăsta, slavă Domnului. Printr-a XI-a unii fumau prin WC-uri, să nu-i prindă. Teribilişti. În vacanţa dintre a X-a şi a XI-a, după ce am văzut listele şi am ştiut care au rămas şi care au-căzut-la-treaptă (vreo trei), în lipsă de computere, internet, ipod, Ipad, celulare, e-mailuri şi twittere, aşteptînd ca astea să fie inventate, ne-am apucat de bridge. Mamă, ce done încingeam pînă la ore mici ale dimineţii! Şi cînd eram în fonduri, luam trenul pînă la Sinaia (cu naşul, sigur, să nu vă credeţi părinţii cînd spun că nu ştiu ce e mersul cu naşul) şi în tren tot bridge! Donă după donă, noi în zonă, mic şlem, o contra pe trei-fără-atuul vostru tot în zonă, la Sinaia în gară între învingători şi învinşi era deja o diferenţă-datorie de o pizza si o bragă. Pe pariu că nu ştiţi ce e aia bragă! Cum să vă spun eu, un fel de mătuşă a unei cocktail margarita de azi.

 

Şi la mare tot cu naşul mergeam. Ne-a prins o singură dată un supracontrol. N-am păţit nimic, ne-a reţinut carnetele de elev pînă în Gara de Nord (eram la întoarcere de la Neptun, dacă ţin bine minte) şi am plătit dublu ciubucul naşului. Dacă nu ştiţi cum e treaba cu naşul, faceţi rost de un DVD cu Proba de microfon a lui Daneliuc; o s-o vedeţi acolo pe Tora dînd replica aia celebră unuia care se hotărîse să plătească oficial amenda: „Ce faci dragă, strici ciubucul omului?!“. Da, mergeam cu naşul, iar în campinguri stăteam la cort şi, deşi vroiam să plătim, eram refuzaţi. Pusesem cortul deja şi totuşi, official, ni se răspundea cu: „Nu avem locuri!“.

În general, în comunism, NU-ul era cel mai frecvent folosit cuvînt scurt, de două litere. Nu mai sînt bilete, nu mai sînt camere la hotel, nu mai e benzină, nu primim bacşiş (vorba vine, dar frizerii chiar erau puşi să scrie asta pe nişte afişe cît un A4 şi să le atîrne la vedere), nu călcaţi pe iarbă (cu frica asta am rămas pînă cînd am ajuns în Suedia, în ’90, cînd toată lumea se mira de ce sînt aşa încîntat să mă plimb (desculţ, dacă se putea) pe toate gazoanele din Uppsala, Stockholm, Västerås si Göteborg, ori eu nu făceam decît să răzbun interdicţia de altă dată), nu mai sînt portocale, de banane nici nu poate fi vorba, nu mai avem  Cel mai iubit dintre pămînteni.

 

Fac pariu că o jumătate dintre voi nu ştiţi cine, ce şi cum cu pămînteanul mai sus amintit, autorul celor trei volume. Poate aşa e menit să fie, nici pe mine nu m-a impresionat niciodată in liceu… Sadoveanu, să zicem. Noi am fost o generaţie Preda. Intr-a XI-a şi a XII-a am citit (pe sub mînă) Cel mai iubit dintre pămînteni, realizînd fericiţi că scriitorul acela spălase ruşinea tăcerii noastre, ca naţiune, o tăcere de trei decenii şi mai bine pe atunci. O tăcere, plină de spaimă, a două generaţii înaintea noastră, care ne-a fost şi nouă inoculată: „Vezi ce vorbeşti cînd eşti pe stradă!“. Şi ştiţi ce, deşi ar putea să pară paranoică, dorinţa asta a părinţilor să ne protejeze, n-a fost deloc paranoia. Fiindcă informatorii Securităţii din anii ’60, din anii ’70, din anii ’80, cei pe care Iliescu (respectîndu-şi rolul istoric) i-a protejat bine de tot mai mult de un deceniu, şi care sînt acum desconspiraţi (too little, too late) erau printre noi.

 

La 17 si 18 si 19 ani nu stăteam, de ce să mint, să mă întreb dacă cel care îmi dăduse-cu-împrumut Cel mai iubit dintre pămînteni nu era unul şi acelaşi cu cel care mă va turna că am citit-o. Astăzi n-aveţi de ce vă feri! Ca să nu mai spun că dacă vă supără cineva, puteţi să postati un text pe blog, facebook, să-l loviţi cu un twitter, oricum nici lui şi nici vouă (începînd de a doua zi) n-o să vă mai pese. E alt gen de presiune.

 

Nu furam la examene, nu plăteam să ni se dea pe sub mînă subiecte, şi, ca să fiu cinstit, nici voi LMV-iştii de azi nu cred că faceţi asta. Poate alţii, la alte şcoli, nu ştiu, dar nu voi, corect?! Chestie de blazon! Ar mai fi multe, dar trebuie să punem punct aici. Nu înainte de a vă ura succes la Bac, vouă absolvenţilor LMV 2011! Şi nu înainte de a dedica rîndurile de faţă unuia dintre colegii noştri de atunci, Ş.P., care nu mai este. Iar generaţiei 1981, răspîndită în lume între Bucureşti-Cluj-Timişoara-Budapesta-Paris-Munchen-Tel Aviv-New York-Washington-St Louis, numai bine şi gîndurile bune ale lui Radu Georgescu, cel dintr-a XII-a B.

Washington, D.C., iunie 2011