Pe Pache Protopopescu, la nr. 27, chiar
la şosea, cu terasă pe trotuar, e barul „Puţin din tot“. Îmi
face mare plăcere să mă duc acolo, de cîte ori reuşesc. Un
bar aşa cum ar trebui să fie multe (şi nu prea sînt de acest
gen, neostentative, dar cu atmosferă inegalabilă) în „Micul
Paris“ – aşa cum sînt în Parisul celălalt, invocat
adeseori ca model. Un băruleţ de cartier, îngrijit şi
îmbietor, care te întîmpină pe marginea şoselei.
În ciuda prafului ridicat de maşini în trafic,
ferestrele şi lemnăria terasei sînt strălucitoare şi firma,
pe colţ, nu te lasă indiferent: „Puţin din tot“ se dovedeşte,
cînd pătrunzi în local, un titlu bine ţintit, care
îmbracă un concept. Barul practică o eterogenitate stilistică
foarte în vogă astăzi, în controversata
postmodernitate, dar nu un melanj care produce confuzie sau n-are
nici un chichirez, ci dimpotrivă, unul care trasează cu gust tuşe
de culoare pentru un profil şi armonizează o atmosferă. Lucrul nu
se întîmplă des, chiar şi în localurile
high-class – şi mai ales în cele „de fiţe“, unde sînt
şanse mari ca decorurile să nu spună nimic, să fie simplă
spoială.
În societatea românească „post“
(postrevoluţionară, posttranziţie, postmodernă) mă izbeşte
constant ostentaţia – în vestimentaţie, în
decoraţiuni, în machiaj: localurile nu fac excepţie, la o
adică. Cele cu aer rustic, de pildă, ating, paradoxal, o culme a
ostentaţiei, deşi în genul popular. Iată de ce sînt
pentru barul de cartier (citadină convinsă fiind), cald şi
prietenos, cu oameni care-ţi devin familiari, cu masa ta din colţ
sau de la bar, unde bei un cappuccino cum rar mai guşti pe undeva;
mici amănunte care ajung să te bucure şi pe care doar tu le
cunoşti, pe care le descoperi treptat, fără să le citeşti pe
firma de la intrare. Nu e singurul motiv pentru care mă dau în
vînt după „Puţin din tot“, după barurile care-şi ascund
cochetăria pe străduţe, dar ostentaţia mă deranjează cel mai
tare. Îmi vine în minte foarte repede că, în plus
de discreţie, sînt omenoase şi îngrijite, sînt un
fel de bune confidente. O modă occidentală, de acord, neapărat de
copiat: ele cultivă două valori indispensabile, care se atrag şi
se resping indecidabil: intimitatea şi convivialitatea. „Puţin
din tot“ e pur şi simplu irezistibil şi foarte şic; joacă pe
trei cărţi: ambianţa de bistrou parizian, în „Quartier
d’été“ – prima secţiune a barului, cum intri pe
stînga; ambianţa de cramă, cu butoaie de coniac Alexandrion,
Olympus sau de Ouzo – în secţiunea următoare; iar pe
dreapta, spre stradă, se reconstituie în miniatură atmosfera
de carnaval veneţian, cu inscripţii pe pereţi şi măşti
veneţiene în plafon. Cîte puţin, aşadar, din trei
tipuri de ambianţă cu puternică rezonanţă culturală:
vivacitatea citadină şi convivială a bistroului parizian;
artificiul carnavalesc şi pasiunea veneţiană; veselia bahică,
populară a cramei. Nu vreau să omit toaletele, la fel de cochet
amenajate la subsol, pe verde-albastru, cu oglinzi mari.
Cel mai mult îmi place barul,
unde obişnuiesc să mă aşez: are perete de cărămidă, ferestre
false cu încrustaţii, iar sticlele, foarte diverse, şi
paharele atîrnate ca liliecii sclipesc în clar-obscur. Mă
uit cum pregătesc barmanii băuturile, aş vrea să reţin. Unul
dintre ei se pricepe la acrobaţii cu sticle şi pahare. În
spate am o oglindă şi reviste, la dreapta trandafiri albi şi
roşii, pe (o jumătate de) butoi, în colţul care separă
crama de bucătărie. Deasupra butoiului, pe perete, de fiecare dată
cînd mîncarea comandată e gata, sună un clopoţel.
Detaliile se cer şi se lasă descoperite, şi nu dintr-odată.
Aşa e, desigur, şi cu meniul. E
generos, multe salate, gustări calde, paste, nu şi pizza; eu una am
încercat salatele şi desertul; salata grecească e foarte
gustoasă, şi salata cu avocado; merită încercate salata de
creveţi cu avocado şi caracatiţa, toate la preţuri în
regulă. Cocktailuri cu alcool şi fără, vinuri bune şi şampanie.
Martini, lichioruri. Berea se serveşte cu covrigei săraţi din
partea casei, cafeaua Manuel cu biscuit, cappuccino are o spumă de
lapte inegalabilă – nimicuri ce creează mici voluptăţi şi
arată grija pentru client.
Nu ştiu dacă patronul este grec, însă
meniul – ca şi secţiunea-cramă, ca şi clienţii greci – arată
un interes special pentru specialităţile greceşti, interes care nu
strică, totuşi, buna proporţie a felurilor de mîncare
propuse, eclectice la modul agreabil, ca şi designul barului.
De un rafinament discret şi cu
servicii impecabile, adunînd „puţin din tot“, barul are,
cu toate acestea, sau poate tocmai de aceea, ceva numai al lui, care
merită savurat cînd coboară seara şi Bucureştiul devine un
alt oraş – adevăratul oraş.