OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ajung destul de rar acasa, adica la Tirgoviste, unde, de citiva ani buni, ma simt – firesc, desi imi vine sa zic ciudat – ca un turist, aflat intr-o scurta trecere prin oras. Cred ca cel mai bun test e sa ma plimb prin Parcul Chindia, sa strabat Curtea Veche, biserica si ruinele palatului de odinioara, si apoi sa urc in Turnul Chindiei cu un mic gol in stomac: o stringere care tine loc de nostalgie pentru anii pe care i-am petrecut in Tirgoviste, cind n-aveam distanta de a contempla orasul ca acum, dar si de un „frison“ istoric, tipic turistului care se misca printre ruine.

Tirgovistea e un orasel din ce in ce mai frumos in ultimii ani, iar in plan cultural, au loc destule evenimente – exista deja doua teatre, este Universitatea Valahia, functioneaza o Asociatie a scriitorilor tirgovisteni – desi, n-ai ce face, discursul cultural nu e lipsit de un anume provincialism, pe care il intretine cumva si faptul ca finantarile in materie de cultura sint, cu atit mai mult in provincie, greu de obtinut; iar circulatia cartilor si publicatiilor, probabil, e si ea mai lenta. Dar orasul are parfum istoric, cred ca e lucrul care-l face atragator pentru turist, desi e un oras de provincie. Pe linga Curtea Veche, mai e si centrul istoric, in ultimii ani restaurat in mare parte (nu de tot, mai exista etaje nelocuite si paraginite, deasupra citorva magazine, a unei pizzerii, etaje care imi plac, desi n-ar trebui, pentru ca ma „transporta“...).

Ei bine, aici, in centrul vechi tin sa ies simbata seara, in weekendurile in care ma duc acasa: imi place o cafenea – care s-a deschis practic dupa ce am plecat la facultate in Bucuresti –, o stiam de Casa Veche, acum pe firma sta scris Casa V... . N-am priceput de ce, punctele de suspensie nu-s ca etajele nelocuite, nu ma fac visatoare, nici nu ma intriga; doar ma siciie, fiindca o preferam drept Casa Veche. Dar sa nu exagerez, caci, altfel, n-am nici un repros de facut: e un loc ce a stiut sa mizeze pe acel parfum istoric, incepind cu pozitia pe care o ocupa, in centrul vechi, continuind cu peretii de caramida, scaunele cu spatar din fier forjat si mesele de lemn lustruit, lumina portocalie raspindita de mici candelabre in forma de clopotei si terminind cu meniul ilustrat.

Fara sa aiba povestile elaborate de la Festival ’39 (seamana, in privinta conceptului) din Bucuresti, meniul are totusi un aer retro, raspindit de desenele de epoca imprimate pe pagini (si pe peretii de caramida ai cafenelei): carute cu tirgoveti, fostul tribunal si actualul muzeu de istorie din apropierea Parcului Chindia si alte impromptu-uri. Meniul nu e extravagant, daca nu cumva pot afirma acest lucru despre preturile fermecator de scazute pentru un ins venit de la capitalie... Cea mai scumpa pizza costa 16 lei si contine fructe de mare! Si arata bine, credeti-ma, desi n-am apucat s-o incerc, dar am vazut-o la fata, purtata pe platouri. Au si spaghete de multe feluri, si gustari calde, si desert. Berea, Heineken etcetera, e 5 lei. Mai au si o bautura simpatica si inofensiva, suc de portocale cu inghetata si frisca, dar n-au cocktailuri! Am luat un Campari Orange (10 lei), era 8 martie (9, ma rog, dar totusi), cinasem si voiam sa incheiem seara la o bauta. Ce sa zic, am avut noroc, am prins o masa libera la nefumatori (eu fumez arareori, iar ceilalti ori nu fumau, ori se lasasera, asa ca era ok pentru toata lumea). Caci se serba, nu gluma, 8 martie.

La fumatori, erau doua mese lungi (mese puse cap la cap), pline de sarbatorite de toate virstele (exista si un subsol, dar n-am ajuns pina acolo). E greu sa gasesti locuri libere fara rezervare, chiar si in Tirgoviste, simbata seara. Mai ales in asemenea ocazii. La Manastirea Dealu, caci am urcat cu masina pina acolo sa admiram luminile orasului, pe linga vechiul restaurant (nu prea aratos, dar foarte prizat intr-o vreme, caci singurul in zona), a mai rasarit un local bine situat, suspendat pe marginea dealului, ca sa poti vedea prin ferestrele mari perspectiva de sus a orasului. Altfel, manastirea celebra din preajma, ingrijita (din pacate zugravita nou si neinspirat in interior), cu un gazon paradisiac, se straduieste sa-si apere linistea amenintata de distractiile din jur. in noaptea aceea, in ciuda meselor pline din baruri, era liniste, orasul sclipea in fata, iar ciinii vagabonzi (sint, sint) latrau la stelele de pe cerul spuzit.