Cînd te-ai săturat de sarmale,
pilafuri, frigărui, pizza, paste, hamburgeri şi alte preparate
tradiţionale din ţările care şi-au „branduit“ cu succes
preparatele culinare şi care au ajuns rapid în România
post-’89, cînd ai poftă de o mîncare mai greu de
preparat în casă, dar nici foarte uşor de găsit pe piaţă,
ştiu la ce te gîndeşti: oriental. La orice cu specific
oriental. „Oriental“ înseamnă mîncare chinezească,
cu care te-ai obişnuit, libaneză, japoneză, thailandeză,
vietnameză, iraniană şi aşa mai departe. Dintre toate acestea, am
poftit la ceva ce văd des în filme, la ceva despre care am tot
auzit vorbindu-se în termeni contradictorii: sushi.
Făcînd unele cercetări în
legătură cu sushi, am aflat că, foarte des, termenul creează
confuzii, cum că, atunci cînd cineva spune sushi, acesta se
gîndeşte la peşte crud. E adevărat că are legătură şi cu
peştele crud, dar ceea ce stă la baza acestui preparat nu este
peştele crud, ci orezul aromatizat cu oţet, la care se adaugă şi
alte ingrediente: aici intervine peştele crud, dar nu numai, pentru
că într-un pacheţel de sushi se pot găsi şi ouă, legume
(ridichi japoneze, avocado, castraveţi) sau fructe de mare. Forma
sub care se servesc e cunoscută de prin filme: de cele mai multe
ori, sînt nişte rulouri din foi de alge, care înfăşoară
cîte un amestec din cele pomenite mai sus. Dar, ca să nu ne
imaginăm că sushi este doar un rulou în care se adună tot
felul de ciudăţenii, crude sau preparate, am făcut o vizită la un
restaurant japonez pentru o testare a produsului.
Ca să nu mă descurajeze vreun preţ
exorbitant, mi-am ales un ghid, care m-a dus la Sushi To Go, un
restaurant cu preţuri şi pe măsura unui buzunar studenţesc (o
dată pe lună, să zicem), deşi se află lîngă cea mai
scumpă piaţă din Bucureşti: Piaţa Dorobanţi. Restaurantul nu
îşi propune să impresioneze prin decor, prin obiecte cu
specific japonez sau alte accesorii prin care să atragă privirile
înfometate de găsirea elementului tradiţional. Arată mai
degrabă aşa cum îmi imaginez un fast-food modest din Tokyo:
mese şi scaune de fast-food (plastic, metal&co.), frigidere cu
bere şi suc la vedere, pereţi vopsiţi într-un verde deschis
şi neutru, cîteva tablouri cu desene figurative, la fel de
neutre şi ele. Nimic impresionant pînă aici, dar oricum n-am
venit ca să admir peisajul, ci ca să mă delectez cu ceva exotic.
Şi am primit pe măsură. Am ales ceva pe nume Meniu Maki Kombo.
Maki înseamnă „rulou“, al cărui conţinut este
„înfăşurat“ în foi de alge marine, şi, astfel,
ceea ce am primit s-ar traduce prin rulouri de orez cu somon, cu ton,
cu castraveţi şi încă alte două rulouri cu o legumă
neidentificată, pe nume kampio. Alături, un strop de wasabi (o
pastă picantă, de culoare verde, care seamănă la gust cu hreanul
sau cu muştarul, dar este mai iute decît amîndouă la un
loc; e de găsit şi prin supermaketuri), asta pentru a simţi pe
deplin experienţa de papile gustative în flăcări. Se iau
beţişoarele, cu care se prinde un rulou, se aplică un strop de
wasabi şi încă unul de sos de soia şi începe aventura.
Arome puternice, atît prin senzaţia pe care o lasă ca gust,
cît şi ca amintire. Simţi pe rînd gustul fiecărui
ingredient, chiar dacă îl recunoşti sau nu; e preparat în
aşa fel încît aromele să nu se amestece între ele
şi să-ţi lase o impresie vagă. Poate tocmai din cauza asta apare
şi senzaţia că te-ai săturat rapid din doar cîteva rulouri
mici, cam de 2 cm în circumferinţă.
Îţi doreşti să reiei
experienţa, dar cu alte variaţii (ca informaţie: diferitele tipuri
de preparare a suhsi-ului se pot găsi, descrise pe larg, pe
Wikipedia), asta dacă îţi permiţi un platou ceva mai
consistent, care te costă vreo 200 de RON – într-un
restaurant considerat nu tocmai scump.
Restaurantul Sushi To Go, aşa cum îi
spune şi numele, oferă şi varianta „la pachet“, precum şi
varianta „comandat pentru acasă“. Aşa încît, dacă
vă delectaţi cu vreun film american în care personajele îşi
comandă mîncare japoneză, nimic nu vă împiedică să
daţi un telefon şi să faceţi o comandă. Poate doar salariul.