OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Globalizarea, cuvint la moda si care stirneste tot soiul de pasiuni si resentimente, e de obicei asociata cu trei lucruri: Coca-Cola, McDonald’s si limba engleza, devenita lingua franca. Totusi, exista o serie de alte elemente atotprezente, aici si aiurea, iar primele care imi vin in minte sunt, pe de-o parte, kebabul si, pe de alta, conceptul de pub irlandez (Irish Pub). Desigur, mai pot fi mentionate si alte lucruri cu mare raspindire, datorata globalizarii: pizza, pasta si tot ce inseamna Italian food, mincarea chinezeasca si Chinatown-urile marilor metropole, lanturile de magazine vestimentare cu un &la mijloc (H&, C&) si, ajunsa acum si la noi si primita cu un entuziasm demn de o cauza mai buna, mobila tip IKEA.

Bucurestiul, intr-un stil propriu si, le place unora sa creada, inconfundabil (doar pina la un punct totusi), se inscrie si el in acest trend globalizant: apar tot mai multe restaurante cu specific etnic, probabil ca o sa avem un Chinatown à la roumaine prin vreun cartier bucurestean – Colentina, Baicului sau mai stiu eu care –, iar zvonurile mai mult sau mai putin sigure spun ca atit H&, cit si C& vor deschide magazine si la noi. Avem (sau sintem pe cale de a avea) de toate.

Avem si Irish Pub. Nu unul, nici doua, ci trei: The Dubliner, pe soseaua Titulescu, si The Harp, la Piata Unirii, si, ceva mai recent, O’Hara Irish Pub din centrul vechi, Strada Franceza. Despre primul nu pot relata, intrucit pina la momentul de fata setea (ori foamea) nu m-a facut sa-mi gasesc vremelnic refugiu acolo; despre cel de-al doilea insa da (inaugurat in 1998, in timp ce Dubliner a aparut pe harta bucuresteana a barurilor, puburilor, circiumilor, bodegilor sau cum vreti sa le spuneti – in functie de atitudinea personala – deja din 1994). Pe cel de-al treilea il am in plan de ceva vreme.
Irish Pub-ul de la Unirii se inscrie in categoria devenita minunat de familiara pentru cel obisnuit cu calatoriile si cu perindarile prin alte locuri, a puburilor irlandeze atotprezente in lumea larga. La noi exista, dupa stiinta mea, pe linga Bucuresti, in Iasi, Cluj, Tirgu Mures. in afara tarii, am gasit puburi irlandeze si in orase mult mai mici, cum ar fi Heidelberg sau Fribourg-ul elvetian. Ce-i drept, de multe ori e o diferenta destul de mare intre ceea ce astepti de la un astfel de local si ce gasesti inauntru: la Fribourg, in Irish Pub gaseai nu doar Guinness, ci si bere tipic germana – Weissbier –, ceea ce era cel putin straniu.

Iar muzica te facea sa te intorci in timp – cu vreo 20 de ani in urma, asta tinind mai degraba de specificul localurilor din orasele mici elvetiene decit de conceptul de Irish Pub. Printre puburile irlandeze teribil de faine se numara cel din Budapesta, cit se poate de Irish, cel putin pentru cel care nu le-a vazut si pe cele originale, din Dublin ori Belfast.
Al nostru Irish Pub, The Harp, are scaune mari la bar si tot soiul de afise cu trimitere la Irlanda (prima pagina din diferite editii ale Irish Times, inramata – mi-au cazut ochii pe una din perioada Revolutiei de la 1989), are mese din lemn care iti provoaca rapid un sentiment placut de familiaritate, are chelneri prietenosi si chelnerite asemenea si, dupa felul in care se intretin cu unii dintre clienti, are probabil si o clientela devenita deja a locului. Are luminari in sticle de Bailey acoperite cu ceara – un specific al ambientului, usor straniu la prima vedere, dar genul de element care iese in evidenta. Are un meniu relativ generos, cu sandviciuri si feluri calde de mincare si salate, dar, in mod ciudat si mai degraba inadecvat, are pizza – ei, in Bucuresti sint foarte multe locuri unde se poate minca pizza extrem de buna si, in mod total nesurprinzator, Irish Pub nu e unul dintre ele.

E un loc cit se poate de nimerit pentru o bere intr-o seara cu amicii, care bere de fapt nu e nevoie sa fie doar una, pot fi doua, trei si asa mai departe, poate fi si whiskey daca tot e vorba de un local irlandez – e genul de loc in care asculti Beyoncé, dar in care ar prinde foarte bine Alabama Song al lui Jim Morrison, cu al lui Just show me the way to the next whiskey bar... si, mai bine, chiar, balada irlandeza prelucrata si rasprelucrata de multe trupe, de la Thin Lizzy la Metallica, Whiskey in the Jar.