OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Redevin artele frumoase in discursurile de „post“ – (modernism, umanism, conceptualism si alte „-isme“)? Sau ele n-au incetat nici o clipa sa fie asa, in ciuda ipocriziei esteticii secolului al XX-lea?
Tensiunea oximoronica din sintagma „arte frumoase“ devenise suparatoare. Frumusetea a fost pusa la zid de „artele plastice“ sau „vizuale“. Bad girl, ea a fost acuzata de modernitate, de a fi servit prea multor stapini. Din rasfatata (in clasicism, antichitate etc.) a devenit, rind pe rind, plictisitoare, dictatoriala, demna de dispret, de dezgust, de ura chiar, pierzindu-si orice autoritate in „misoginia“ esteticii moderne, in relativismul ultimului secol.

Reintoarcerea frumusetii pe simeze in discursurile de „post“ denota, dincolo de o anumita oboseala a modernitatii, o incercare de a redefini artele.
Gratie intersectarii vizualului cu limbajele publicitare, imaginea tineretii vesnice, a sexualitatii fericite, satisfacute de frumusetea ingenua, surizatoare, prozaica, cotidiana sau sofisticata este perfect cuplata cu prosperitatea economica si puterea de cumparare in economia postindustriala. Frumusetea e de vinzare, se cumpara, capata pret, ca o promisiune publicitara a satisfactiei, a fericirii chiar. „Frumusete si intristare“ (Kawabata) ramine in urma, ca expresie a modernitatii.
Proasta sa reputatie de secol XX nu o impiedica sa fie repusa astazi in drepturi, redimensionata, recitita, pe simezele unei mari expozitii internationale (una dintre cele mai mari, din acest an) la Avignon1.
In viziunea centrata pe marginal, efemer, feminism nu intereseaza aici atit frumosul – concept filozofic, categorie estetica, placere intelectula, element etern –, cit fumusetea – palpabila, concreta, tactila, chiar (mai e nevoie s-o spunem?), feminina, efemera, „frumusetea ca senzatie fizica“, cum ar spune Borges.

„De ce sint trecatoare, o, Zeus? asa se intreaba Frumusetea. Fiindca eu am facut frumos numai ce-i trecator, raspunse Zeul.“ (Goethe)
Este un act de curaj dar si de schimbare de viziune si cod cultural.
„Multora le este teama de frumusete“ – scria in 1999 sculptorul Martin Puryear2, vorbind parca despre Mafie si lucruri nepermise. „Mie nu-mi provoaca frica, dar recunosc ca ea nu inseamna totul“.
Nu ni-i putem imagina astazi pe Matisse, pe expresionisti sau pe suprarealisti, pe Pollock, pe De Kooning sau Baselitz luind-o drept model.
Pe Picasso nici atit. „Predarea academica a frumusetii – scria el in ’35 – este falsa. Am fost inselati, atit de bine inselati, incit nu mai putem regasi umbra vreunui adevar. Frumusetile Parthenonului, ale lui Venus, ale Nimfelor si Narcisilor sint tot atitea minciuni. Arta nu e aplicarea unui canon de frumusete, ci e ceea ce instinctul si creierul pot sa conceapa independent de canon“.

Era vocea (sau corul) masculin al modernitatii.
Astazi lucrurile s-au schimbat.
Artistii reuniti recent de Jean de Loisy, curatorul de la Avignon – si vorbim de „greii“ artei contempotane: Bill Viola, Anish Kapoor, Rebecca Horn, Annette Messager, Giuseppe Penone, Nan Goldin, Jeff Koons, Valère Novarina etc. – au ca demers „frumusetea“.
Nestereotipata, nesablonizata, nebagata „in format“, ca orice reteta (si discurs de „post-“), frumusetea se plimba liber, bate trotuare sau bulevarde, intra in Palatul Papilor, in Gradinile Domnului sau intr-o hala industriala dezafectata, in biserici – St. Joseph, St. Claire – sau cafenele (Le Café Mon Bar).

In Palatul Papilor, frumusetea are doua fete: una contemporana, cealalta legata de teologia catolica de Ev Mediu. Ele sint percepute ca intreg; doar rigoarea descrierii ne obliga la succesiune.
Cea medievala, La Beauté in Fabula, centrata pe portretele Laurei si ale lui Petrarca, pe Eros (Magister en arts al Universului din textele mai putin medievalului Marsilio Ficino) e conceputa sub forma istoriei, a povestii medievale amoroase, a calatoriei initiatice.
Cea contemporana are discursul vizual asociat cu cel psihanalitic, mistic, alegoric, teologic, in dulcele stil postmodern. Citatele culturale ne poarta in cautarea drumului interior prin salile intunecate, pasajele strimte, trecerile inguste si curtile interioare stralucind de lumina din Palatul Papilor si ne reamintesc lipsa unui context zero din care sa putem privi frumusetea. Evul Mediu Catolic si istoriile tantrice ale Extremului Orient coabiteaza perfect in acest spatiu expozitional, ca citate culturale.
Proiectia lui Christian Lacroix, de pilda, pe treptele de marmura ale Palatului (proiectie din filmul lui Richard Fleisher, Le voyage fantastique, 1966) trimite la scara frumosului (Augustin si Platon).

Am schimbat codul de lectura, daca ne referim la Augustin (proiectie dintr-un film contemporan pe treptele de marmura ale Palatului), pentru a ne pastra intr-o semnificatie apropiata, daca nu chiar identica: scara frumosului.
Pasim pe primele trepte ale scarii (ale Palatului Papilor, teologiei catolice, retoricii de Ev Mediu dar si ale postmodernismului, fragmentarului si ecumenismului cultural) – tinind de trup, prin trup, pe linga trup – cum le numeste Augustin. Avansam apoi catre suflet, pentru a ajunge pe ultimele trepte ale parcursului interior, ale cautarii, catre Dumnezeu, cu Dumnezeu.
Ceea ce preia curatorul expozitiei din retorica de Ev Mediu – desigur, dintr-un alt registru – tine de adaptarea austeritatii ecleziastice – si, implicit, a noii lecturi a frumusetii artelor – pentru a sugera existenta unei relatii de atractie pozitiva (in locul uneia de respingere negativa) intre primele trepte ale scarii (in trup), spre cele de mijloc (in suflet) si mai apoi, spre ultimele (cu Dumnezeu, spre Dumnezeu).
De la frumusetea fizica (obiect de arta concret, palpabil – tinind de trup) – Anish Kapoor, Nan Goldin – spre imagine (Rebecca Horn, Bill Viola, Christian Boltanski), olfactiv (Giuseppe Penone), auditiv (Valère Novarina) ca trepte de mijloc ale scarii, pasim, inaintam, spre ultimele trepte, cu Dumnezeu, spre Dumnezeu – cum le numeste Augustin.

Aici forma este abandonata, sublimata, trans-formata in lumina.
Claritas, splendor, resplendentia, fulgor, lux, lumen, illumino, lucidus, illustro in scrierile teologice medievale sint aproape la fel de des intilnite ca si cuvintele ce desemneaza forma. Forma est lumen purum3. In retorica medievala lumina si forma sint cele doua semne care descopera frumusetea.
Discursul plastic contemporan reia – de pe un alt palier – ideea, astfel ca instalatia de lumina pura a lui James Turrell deschide dimensiunea fizica a frumusetii fara forma, materie, volum, miscare, greutate etc.
Istoria artelor contemporane, cu traiectul ei de la material la imaterial4, de la tactil la abstract, de la obiect la imagine si spatiu virtual, antrenata, cum gindea Smithson, pe calea dematerializarii, degajata de orice suport material, strabate un parcurs similar aceluia din Palatul Papilor si scarii frumosului lui Augustin.

O singura umbra aluneca in ecumenismul cultural al artelor, redevenite frumoase: lipsa reperelor contemporane din Estul European. Ceea ce ne face sa regindim citeva detalii legate de dominatia puterii culturale in paradigma EST-VEST, de recompunerea geografiei artistice europene sau de noile revendicari identitare.
„Beauty and the East“ ramine „La Beauté in Fabula“ a celeilalte Europe, intr-un moment in care se regindeste si se resimte dimensiunea frumusetii artelor frumoase.
–––––––––
1. La BEAUTÉ, 27 mai-1 oct. 2000. Expozitie prilejuita de Festivalul de la Avignon
Sectiuni:
· La Beauté in Fabula (Palatul Papilor)
· La Nature à L’Oeuvre (Gradinile Domului)
· Transfo (Site EDF – Clos de Trams)
· La Belle Ville (Eglise Saint-Joseph, Eglise Sainte-Claire, Cité Judiciaire, Café Mon Bar etc.)
2. Martin Puryear, Pascale Rossignol, ArtPress, nr. 252 / dec. ’99.
3. K. E. Gilbert, H. Kuhn, Istoria Esteticii, Editura Meridiane, Bucuresti, 1972.
4. Florence de Mèredieu, Histoire Matériele &Immatérielle de L’Art Moderne, Paris, 1999.