La Bookfest cu Adam Michnik

Autor: Silviu LUPESCU | Categoria: Actualitate | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

După Scrisori din închisoare (1997) şi Restauraţia de catifea (2001), Mărturisirile unui disident convertit este a treia carte semnată de Adam Michnik care apare în traducere românească. Este o antologie, selecţia aparţinînd lui Jaroslaw Godun, directorul Institutului Plonez din Bucureşti şi ambasador activ al culturii ţării sale în România, o carte densă, cu multiple incursiuni istorice, politice, morale, filozofice şi teologice. Este o carte după citirea căreia merită să meditezi şi, poate, ca o posibilă concluzie, să-ţi pui şi întrebarea: oare ce s-ar fi întîmplat, ce ar fi, dacă România ar fi avut sau ar avea un Adam Michnik al ei?

Desigur, sînt multe deosebiri între Revoluţia de Catifea şi mişcarea sîngeroasă din 1989, din România. Sînt multe deosebiri între faptele petrecute în cele două ţări comuniste, unele dintre ele fiind menţionate de Vladimir Tismăneanu în prefaţa cărţii. România a avut puţini disidenţi, Polonia a avut mişcări protestatare de masă. „Disident“ este un termen pe care Adam Michnik îl relativizează. Disidentul e un revoltat singular, spune el, „noi şSolidaritatea – n.n.ţ ne revoltam împotriva dictaturii percepute ca dictatul unui grup de criminali impus majorităţii societăţii. Credeam că reprezentăm majoritatea oprimată a poporului“.

Apoi a fost Biserica Catolică. De la Şestov am învăţat că bisericile autocefale din Răsărit, fiind mai şubrede şi fără susţinere „universală“, au căzut adesea pradă puterii. Rolul jucat de Biserica Catolică în Polonia, mai ales de viitorul papă, Ioan Paul al II-lea, în căderea comunismului polonez a fost enorm, şi Adam Michnik îl analizează pe larg în eseurile sale, fără a ocoli problemele spinoase apărute ulterior, care, de altfel, i-au adus şi mulţi adversari. Transformările de după 1989 au dus la o neîncredere a Bisericii în democraţie – democraţie pe care Michnik o apără înverşunat –, dar şi la neîncrederea democraţiei în Biserică, în „religia politică“ în expansiune, pe care Michnik o pune sub lupa critică, odată cu sintagma „polonez catolic“.

Adam Michnik se declară adversar al revanşardismului, pe care îl consideră un „anticomunism de tip bolşevist“. Autorul constată că printre revanşarzii de astăzi sînt puţini eroi autentici ai opoziţiei democratice anticomuniste şi că predomină mai ales oameni recunoscuţi pentru prudenţa lor în epoca legii marţiale, cei care „s-au ascuns atunci în mulţime“. „Am observat că se revoltă nu victimele, ci aceia care şi-au însuşit drepturile acestora“, scrie el. Ca şi în Polonia, la noi sînt adesea uitate numele Doinei Cornea, al lui Paul Goma, Radu Filipescu, Dan Petrescu, Vasile Gogea, Ticu Dumitrescu şi al multor altora, victime sau disidenţi, în favoarea „anticomuniştilor“ recent fabricaţi. Există ceea ce Michnik numeşte, pe urmele Papei Ioan Paul al II-lea, o „logică ucigătoare a revanşei“, purtînd adesea marca propagandei electorale, în dauna efortului septic atît de necesar reconstituirii adevărului istoric, lipsit de alte conexiuni mai curînd lucrative.

Ca adversar declarat al incriminărilor colective şi, totodată, ca partizan al toleranţei şi al diversităţii, Adam Michnik dovedeşte şi prin această antologie că este un continuator de seamă al iluminismului european şi un important suporter al moralei naturale, al valorilor umane, un democrat visceral care meditează profund pe marginea exceselor istoriei şi a proceselor revoluţionare, un adversar al judecăţilor definitive, cu pretenţii de ubicuitate. „Dacă nu pot să fac din raţionamentele mele, de veridicitatea cărora eu sînt convins, o normă pentru ceilalţi, atunci nu-mi rămîne decît să coexist cu ceilalţi, într-un stat… democratic. Sîntem diferiţi şi, de aceea, trebuie să învăţăm să trăim tolerîndu-ne reciproc… Statul tolerant şi democratic este rezultatul ultim al unui război, rece sau fierbinte, în care nimeni nu este suficient de puternic pentru a obţine victoria totală.“

Michnik ne vorbeşte despre dezamăgiri, despre nostalgie şi „fuga de libertate“, despre corupţie şi „pesimismul frustrat“, postcomunist. „Am crezut în emanciparea civică, în libertatea care nu e haos, în democraţia care permite evitarea selecţiei negative a cadrelor, în libertatea culturii care va înflori după desfiinţarea cenzurii. Am fost dezamăgiţi. Am obţinut o corupţie puternică…, cenzura a fost înlocuită de comercialism şi de o cacofonie în care vocea culturii se face auzită tot mai slab.“ Să recunoaştem: multe dintre aceste teme ne sînt familiare. Dincolo de dezamăgire însă, urmează judecata echilibrată, argumentată a celui care se simte un cetăţean responsabil.

„Dacă accentuez sferele întunecate ale transformărilor democratice, o fac pentru că aceasta este obligaţia mea civică şi intelectuală“ – sînt cuvinte care sună ca un jurămînt de credinţă. Şi sînt izvorîte din optimism: pentru cel care consideră democraţia ca fiind cea mai bună, chiar singura, dintre toate soluţiile (rele) posibile, dincolo de dezamăgiri, „rămîne efortul nostru eroic şi îndîrjit de a construi speranţa“.

De la tatăl său, comunist neconformist şi participant la construirea unei societăţi în care conformismul a fost baza, Michnik a învăţat o lecţie: orice putere corupe, iar puterea absolută corupe în mod absolut. Nu numai că Michnik a refuzat cu încăpăţînare (eroic chiar, pe vremea legii marţiale) să se lase atras de sferele puterii, cum au făcut numeroşi intelectuali din Estul european, dar a fost cel care, cu riscul de a-şi face din prieteni adversari, a semnalat orice pericol, orice alunecare susceptibilă să ducă la autoritarism. Şi continuă să o facă şi astăzi cu aceeaşi fermitate. Adesea, vocea sa e ca un semn avertizor pe marginea şoselei: Atenţie, pericol de derapaj! Drum periculos! Radicalismul, fundamentalismele, recrudescenţa violenţei şi a şovinismului, fanatismul, „materialismul primitiv“ sînt doar cîteva dintre pericolele cu care sîntem confruntaţi şi pe care Adam Michnik le discută în această carte.

Ne vorbeşte despre iertare, o iertare care nu înseamnă renunţarea la adevăr. Înseamnă doar o împăcare. Dar cum poţi să te împaci cu cel care nu ţi-a cerut iertare? Cum poţi accepta „capitalizarea fostei nomenclaturi“ ca fiind preţul plătit pentru demantelarea vechii ordini sociale? Cum poţi accepta compromisul? E dificil, conchide. Sînt multe întrebări care rămîn deschise. Adam Michnik ştie că există întrebări la care nu poate să răspundă. Ştie, cum remarcă Vladimir Tismăneanu, că lumea nu poate fi tămăduită de la sine. Că fiecare dintre noi este doar o parte a dialogului la care Michnik ne invită permanent. Uneori, se simte ridicarea discretă din umeri a unui om care regretă prea puţin şi speră la mai mult. E speranţa unui recent convertit. Căci convertirea însăşi înseamnă şi speranţă în ceva mai bun.

Eseurile lui Michnik, dar şi întrebările sale, reprezintă modul exemplar de a se manifesta al unui intelectual, al unui jurnalist pe care nu vom înceta să-l iubim. Este drept, nu avem un Michnik al nostru, dar trebuie să ne bucurăm că el există, că este astăzi, la Bookfest, împreună cu noi şi că îi putem descifra mesajul în româneşte. În el, ne vom regăsi propriile frămîntări şi nelinişti. Şi pentru aceasta trebuie să-i mulţumim.

Cuvînt rostit cu prilejul lansării cărţii Mărturisirile unui disident convertit la Bucureşti, pe 20 iunie 2009, eveniment organizat împreună cu Institutul Polonez din Bucureşti.