OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am ajuns la Varşovia seara tîrziu. A trebuit să aşteptăm mult pe aeroportul care era slab luminat. Am folosit momentul pentru a telefona unor colegi polonezi din Asociaţia Europeană de Psihologie Socială. În zadar, nu am obţinut nici o legătură telefonică. Lîngă telefonul public, apăruse ca din pămînt un bărbat care mă urmărea atent. Era un clonat din categoria celor cu care eram obişnuit în România. După mai multe încercări, am renunţat. Ajunşi la Gdansk, am fost, de fapt, cazaţi într-un hotel aşezat pe malul Mării Baltice, cam la 10-12 kilometri de oraş. N-aveam idee de oraş. Camera mea avea ferestrele cu profil din metal şi cu un mic geam spart. A doua zi, foarte devreme, după obiceiul meu, eram deja afară din clădire şi mă acomodam cu noul mediu. Era zapadă. Se simţea un vînt rece, dar reconfortant, dinspre mare. La cîteva minute, a apărut un „însoţitor“ polonez care s-a arătat jovial. Cam după un sfert de oră a apărut somnors şi directorul-adjunct. Avea chef să conversăm. Relaţia dintre noi era rece. Cît timp a durat simpozionul, nici vorbă să se poată merge în oraşul Gdansk în mod independent. Se putea ajunge doar cu autobuzul şi era doar unul pentru întregul seminar. Autobuzul nu era programat ca să facă o deplasare la Gdansk. În schimb, ne puteam plimba pe plaja pustie şi îngheţată. Peisajul avea farmec. Acolo unde zăpada era spulberată, cu puţină atenţie şi cu noroc găseai mici bucăţi de chihlimbar şlefuite de valuri. Simpozionul era marcat de montonie si de o umbră de nesiguranţă şi tristeţe.

Oraşul Gdansk l-am putut vedea într-o scurtă vizită. Mai întîi am fost duşi la Şantierul Naval pentru o întîlnire cu tinerii de pe şantier. Acolo am intrat pe Poarta 2 şi am văzut monumentul care m-a zguduit. Împreună cu o colegă din Ungaria şi cu altul din Polonia, am privit monumentul. Polonezul ne-a spus grăbit istoria lui. Colega ştia mult mai multe. Am observat blocurile de beton de la baza monumentului, care, din proiect, erau aşezate avînd spaţii între ele. Din autobuz, pe drumul spre şantier, văzusem cum în unele locuri gheaţa groasă care acoperea Vistula se crăpa şi apa îşi făcea loc printre masivele blocuri îngheţate. Am asemănat instantaneu blocurile de beton ale monumentului cu gheaţa spartă de apa fluviului. După puţin timp, am fost împinşi cu grabă spre autobuz ca să nu întîrziem la programul stabilit şi am intrat pe şantier.

Două zile mai tîrziu, am avut trei ore libere pentru a vizita oraşul, fiind atraşi de magazinele cu suveniruri. Ni s-a spus să rămînem în grup. Cu acel prilej, am văzut magazine alimentare goale, ca şi în România. Am folosit răgazul celor trei ore şi, împreună cu colegul din Polonia şi cu colega din Ungaria, ne-am despărţit de grup în mod discret. Ne-au atras străzile vechi şi frumoase ale vechiului oraş şi, de pe poduri, am revăzut cum, pe Vistula, apăreau crăpături în blocurile groase de gheaţă. În minte mi-au revenit blocurile de la baza monumentului de pomenire a celor 42 de suflete. Blocurile de gheaţă şi cele de beton mi s-au părut unite de aceaşi semnificaţie: dezgheţ după o iarnă cumplită şi lungă. Am exprimat acest gînd celor doi colegi care au tresărit, acceptînd similitudinea.

În 2011, am ajuns la Gdansk în plină zi de început de iulie, împreună cu soţia. Am tras la un hotel la care rezervasem o cameră. De la aeroport, drumul l-am făcut cu autobuzul, cu trenul şi pe jos. Oraşul vibra de viaţă. De fiecare dată cînd am cumpărat bilete de autobuz, mîncare de la mici magazine, patiserii sau pieţe (toate bine asortate), am fost primiţi cu plăcere, politeţe şi restul ni s-a dat mereu pînă la ultimul bănuţ. La fel, la micul hotel care aparţine unei familii, toate, de la cameră la micul dejun şi servicii, au fost ireproşabile, marcate de eficienţă şi de o politeţe naturală.

Evident, întregul oraş respiră liber, bucuros. Am străbătut oraşul pe jos, dar şi cu trenul. În trenul de navetişti se călătorea comod, în ordine şi linişte. Singura persoană gălăgioasă a fost o colegă venită la seminar din Noua Zeelandă. Era născută în Polonia şi plecase de mult. Călătorii o priveau cu o mirare distantă. Nu cred c-a observat sau că o stingherea acest lucru.

Şi în 2011, cu mulţi dintre participanţii la conferinţă am ajuns tot la Poarta 2, marcată de monumentul dedicat celor 42 de suflete. Le-am împărtăşit unor colegi, polonezi şi din alte ţări, impresiile din ianuarie 1985 şi interpretarea dată atunci blocurilor din beton, intenţionat dislocate, care erau oarecum neglijate de privirile noilor vizitatori, atraşi firesc de cele trei cruci.

Interpretarea i-a surprins şi unii colegi au recunoscut că n-au remarcat suprafeţele de beton de la baza monumentului, care sînt dislocate. După o documentare de 24 de ore, una dintre gazde mi-a oferit extrase din Wikipedia (mai ales în polonă), dar a adăugat explicaţia autorilor proiectului (designului): „blocurile de beton dislocate simbolizează pămîntul, după o lungă secetă, printre crăpăturile căruia germinarea îşi croieşte drum – crucile care ies din pămînt simbolizează germinarea; vegetaţia îşi face drum printre suprafeţele neregulate de beton“. A zîmbit şi mi-a spus: „seamănă cu interpretarea ta, tot un dezgheţ este“. Ambele interpretări au în centrul lor un simbol al regenerării, de dezmembrare a unei carcase mortificante.