Microbuzul costă 2.50 RON de persoană, dus-întors înseamnă 5 RON de
persoană. Ar veni cu familia, cu copiii, dar nu are bani. Ne întreabă de ce nu
jucăm în I.L.Caragiale, au şi ei un cămin cultural şi, surpriză, nu e
dezafectat! Insistă să venim şi la ei, ne roagă să ne gîndim, ne spune cît de
mult ar însemna pentru copii, ne spune că la ei nu se întîmplă niciodată nimic,
ne asaltează şi ne copleşeşte. Îi promitem că ne gîndim, că încercăm. Ea
zîmbeşte, un pic dezamăgită. Apoi, cîteva minute mai tîrziu, îl întîlnim pe
Romică. La magazin e un grup de bărbaţi la bustul gol, aparent ieşiţi la bere.
Toţi sînt atenţi la noi, cînd lipim afişul, după care unul dintre ei ne întreabă
foarte politicos despre ce spectacol e vorba şi, din nou, aceeaşi întrebare: de
ce la Ghirdoveni şi nu şi la noi aici, la Caragiale? Îl cheamă Romică şi se
revoltă cînd îi explicăm că nu putem juca din cauza stării în care se află
căminul cultural. Ne arată unde e căminul, ne zice să mergem să-l vedem, nu e
dezafectat! Ne spune că la ora 6 au loc nişte alegeri, iar apoi căminul e liber
şi ne putem folosi de el oricînd. Şi el ne spune că lumea nu-şi permite să dea
atîţia bani ca să meargă la Ghirdoveni.
Vorbeşte despre copii, educaţie, despre
cît de important ar fi să se întîmple ceva şi la ei în sat şi cîtă nevoie au de
asta. Romică se oferă să ne ajute cu organizarea. Dacă ne hotărîm să jucăm şi
în Caragiale, el anunţă pe toată lumea, vine de dimineaţă să ne deschidă,
aranjează să se facă curat, rezolvă orice impediment. Romică ne dezarmează,
facem schimb de numere de telefon şi rămîne să vorbim mai tîrziu.
Din acest moment,
totul parcă se întîmplă pe repede înainte. Mergem la cămin înainte de alegeri,
acolo găsim o mulţime agitată, care trage de noi din toate părţile. Ne pun
întrebări peste întrebări, sînt zgomotoşi, au multe de spus şi foarte multă
nevoie de atenţie. Singurul lucru clar e că trebuie să jucăm şi în Caragiale.
Sînt extrem de bucuroasă şi puţin speriată, în acelaşi timp. Mă simt brusc
foarte responsabilă faţă de aceşti oameni, mă întreb ce aşteptări au, dacă o să
le placă, dacă o să fie dezamăgiţi de noi, ce putem să le oferim sau să le
promitem? În dimineaţa spectacolului, merg cu doi băieţi din sat să anunţăm
spectacolul din poartă în poartă, deşi toată lumea ştie deja, mulţi cred că e o
glumă.
Oamenii sînt foarte receptivi la tot ce le spun, unii au auzit despre
povestea femeii de serviciu de la TV. Înţeleg foarte repede proiectul nostru şi
le place. Se plîng că sînt marginalizaţi, că o duc greu, dar se bucură că am
venit şi tot îşi repetă, în glumă, că măcar vor mai uita de foame. Îmi lasă
impresia că sînt destul de uniţi, deşi se bombăne unii pe alţii continuu. La
spectacol, sala se umple. Publicul e gălăgios şi surescitat. Unii rîd, vorbesc,
se foiesc, alţii cască ochii aţintiţi şi rămîn cu gura întredeschisă pe
parcursul întregului spectacol. La sfîrşit, sîntem asaltaţi de copii. Toţi vor
poze cu noi, ne iau în braţe, ne întreabă cînd ne întoarcem. Toată lumea ne
ajută să strîngem şi terminăm uluitor de repede. E primul loc unde publicul
participă atît de implicat la strîngerea decorului. La dezbatere, sînt uimitor
de organizaţi şi nu vorbesc unii peste alţii. Se tot repeta cuvîntul
„educaţie“. Propunerile sînt foarte variate: cursuri de limbi străine,
instrument muzical, dans, foto, teatru... Vor să facă, vor să înveţe. Mie mi se
pare că, în Caragiale, mai mare decît foamea e setea, de atenţie, de cultură,
de orice. Cînd vă întoarceţi? Vă-ntoarceţi, nu?... Vrem, sperăm, da! Cel mai
important pentru ei e să ne întoarcem.
- Articole in legatura
- TEATRU. Intervenţii sociale

