La Haimanale

Autor: Alice Monica MARINESCU | Categoria: Arte | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

În comuna I.L. Caragiale (fostă Haimanale) avem parte de cele mai multe surprize. Primarul ne transmite că şi-a luat prima zi liberă după 20 de ani de continuă muncă; nu se poate întîlni cu noi. Luăm legătura cu viceprimarul. Aflăm că, în I.L. Caragiale, căminul cultural e dezafectat şi nu putem juca acolo. O să jucăm în satul alăturat, la Ghirdoveni, unde căminul cultural se află în stare foarte bună. Ne împărţim în două grupuri ca să lipim afişe şi să invităm oamenii la spectacol. Un grup merge în Ghirdoveni, celălalt grup (în care sînt şi eu), în I.L.Caragiale. Căutăm să lipim afişe în locurile cele mai frecventate de oamenii din sat: pe uliţa principală, la magazine, la birt, în apropierea bisericii... În I.L.Caragiale par a fi foarte puţine locuri unde putem întîlni comunitatea de acolo. Totuşi, de la primele opriri, o femeie intră în vorbă cu noi. E foarte interesată de ce facem, se bucură cînd aude cuvîntul teatru, dar e foarte dezamăgită că spectacolul are loc la Ghirdoveni. Ne spune că oamenii din I.L.Caragiale nu-şi permit să vină pînă la Ghirdoveni, chiar dacă distanţa nu e mare.

Microbuzul costă 2.50 RON de persoană, dus-întors înseamnă 5 RON de persoană. Ar veni cu familia, cu copiii, dar nu are bani. Ne întreabă de ce nu jucăm în I.L.Caragiale, au şi ei un cămin cultural şi, surpriză, nu e dezafectat! Insistă să venim şi la ei, ne roagă să ne gîndim, ne spune cît de mult ar însemna pentru copii, ne spune că la ei nu se întîmplă niciodată nimic, ne asaltează şi ne copleşeşte. Îi promitem că ne gîndim, că încercăm. Ea zîmbeşte, un pic dezamăgită. Apoi, cîteva minute mai tîrziu, îl întîlnim pe Romică. La magazin e un grup de bărbaţi la bustul gol, aparent ieşiţi la bere. Toţi sînt atenţi la noi, cînd lipim afişul, după care unul dintre ei ne întreabă foarte politicos despre ce spectacol e vorba şi, din nou, aceeaşi întrebare: de ce la Ghirdoveni şi nu şi la noi aici, la Caragiale? Îl cheamă Romică şi se revoltă cînd îi explicăm că nu putem juca din cauza stării în care se află căminul cultural. Ne arată unde e căminul, ne zice să mergem să-l vedem, nu e dezafectat! Ne spune că la ora 6 au loc nişte alegeri, iar apoi căminul e liber şi ne putem folosi de el oricînd. Şi el ne spune că lumea nu-şi permite să dea atîţia bani ca să meargă la Ghirdoveni.

Vorbeşte despre copii, educaţie, despre cît de important ar fi să se întîmple ceva şi la ei în sat şi cîtă nevoie au de asta. Romică se oferă să ne ajute cu organizarea. Dacă ne hotărîm să jucăm şi în Caragiale, el anunţă pe toată lumea, vine de dimineaţă să ne deschidă, aranjează să se facă curat, rezolvă orice impediment. Romică ne dezarmează, facem schimb de numere de telefon şi rămîne să vorbim mai tîrziu.

Din acest moment, totul parcă se întîmplă pe repede înainte. Mergem la cămin înainte de alegeri, acolo găsim o mulţime agitată, care trage de noi din toate părţile. Ne pun întrebări peste întrebări, sînt zgomotoşi, au multe de spus şi foarte multă nevoie de atenţie. Singurul lucru clar e că trebuie să jucăm şi în Caragiale. Sînt extrem de bucuroasă şi puţin speriată, în acelaşi timp. Mă simt brusc foarte responsabilă faţă de aceşti oameni, mă întreb ce aşteptări au, dacă o să le placă, dacă o să fie dezamăgiţi de noi, ce putem să le oferim sau să le promitem? În dimineaţa spectacolului, merg cu doi băieţi din sat să anunţăm spectacolul din poartă în poartă, deşi toată lumea ştie deja, mulţi cred că e o glumă.

Oamenii sînt foarte receptivi la tot ce le spun, unii au auzit despre povestea femeii de serviciu de la TV. Înţeleg foarte repede proiectul nostru şi le place. Se plîng că sînt marginalizaţi, că o duc greu, dar se bucură că am venit şi tot îşi repetă, în glumă, că măcar vor mai uita de foame. Îmi lasă impresia că sînt destul de uniţi, deşi se bombăne unii pe alţii continuu. La spectacol, sala se umple. Publicul e gălăgios şi surescitat. Unii rîd, vorbesc, se foiesc, alţii cască ochii aţintiţi şi rămîn cu gura întredeschisă pe parcursul întregului spectacol. La sfîrşit, sîntem asaltaţi de copii. Toţi vor poze cu noi, ne iau în braţe, ne întreabă cînd ne întoarcem. Toată lumea ne ajută să strîngem şi terminăm uluitor de repede. E primul loc unde publicul participă atît de implicat la strîngerea decorului. La dezbatere, sînt uimitor de organizaţi şi nu vorbesc unii peste alţii. Se tot repeta cuvîntul „educaţie“. Propunerile sînt foarte variate: cursuri de limbi străine, instrument muzical, dans, foto, teatru... Vor să facă, vor să înveţe. Mie mi se pare că, în Caragiale, mai mare decît foamea e setea, de atenţie, de cultură, de orice. Cînd vă întoarceţi? Vă-ntoarceţi, nu?... Vrem, sperăm, da! Cel mai important pentru ei e să ne întoarcem.