OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Traian T. COSOVEI
Hotel Urmuz
Editura Calauza, 2000, 206 p., f.p.


Poetul Traian T. Cosovei – nume de marca al generatiei ’80, despre care a publicat deja o carte de critica, Pornind de la un vers (Editura Eminescu, 1990) – isi aduna in Hotel Urmuz cronicile de poezie tinute o vreme („trei-patru ani“) in revistele Contemporanul-Ideea Europeana si Azi-Cultural. Tr.T. Cosovei doreste, din capul locului, sa-si delimiteze (in micul Argument, din pagina de garda) pozitia si intentiile cu care a scris textele strinse acum in volum. Intii, o negatie: „Nu sint critic literar“, apoi afirmatia justificatoare: „Cum spuneam si atunci – in [Pornind de la un vers, n.m.], dupa zece ani, incerc sa-mi gasesc locul in literatura romana (poezie) oglindindu-ma in cartile colegilor mei, dar indraznind sa comentez aparitiile editoriale ale marilor maestri“.

Adica, de pilda, Mircea Ivanescu, Leonid Dimov, Emil Brumaru sau Nichita Stanescu. Majoritatea cronicilor sint consacrate, insa, colegilor de generatie, urmariti indeaproape, cu egala atentie; citez citeva nume, fara nici o ordine: Florin Iaru, Bogdan Ghiu, Dan Stanciu, Liviu Antonesei, Mariana Marin, Marta Petreu s.a., s.a. Un peisaj literar caruia ii apartine el insusi, pe care il exploreaza deci din interior, intr-o maniera particulara, asupra careia ma voi opri in cele ce urmeaza. Fiindca textele lui T.T.C., precedate oricum de un avertisment precaut si punctate ici-colo de scrupule delicate (v. citatele „legitimante“ din critici consacrati), impun printr-o suma de calitati critice, nu prin partizanat, nici prin subiectivism, ci prin acel ochi limpede (citeste: critic) si simt inefabil pe care le poate arata, citeodata, in judecarea literaturii, un poet...

Poet si critic, fara sa fie, sa-i concedem, un „critic“. T.T.C. e, cu pasiune, un explorator al geografiei interioare a poeziei contemporane, unul experimentat (posesor al unei anumite experiente poetice proprii, dar care nu-l „obliga“), in plus, cu fine antene de receptivitate in multiple directii. Ceea ce face din T.T.C. un comentator avizat de poezie si un „connaisseur“ cu instincte sigure, dar care cedeaza pe alocuri ispitei de a categoriza si de a formula/ corecta judecati de valoare.
De-a lungul cartii de fata (cronici de intimpinare, ce nu se limiteaza niciodata la ultima aparitie a autorului, ci ii traseaza, dinauntru, propria „devenire“ poetica), instrumentele investigatiei, fara a fi criterii dogmatice, sint precise, constante. de ce Hotel Urmuz? Poate pentru ca T.T.C. stie ca teritoriul de parcurs este ametitor de divers, pentru ca este un explorator pasionat si fara prejudecati, desi cu puncte fixe de reper. Comentatorul da dovada, intr-adevar, de o disponibilitate cuprinzatoare, conditia oricarei aventuri pe cont propriu, secondata, as mai adauga, de luciditate. O luciditate infiorata, cu care, traversind suita de profiluri, isi cauta propriul sau chip in oglinda.

In citeva rinduri, in textul de 3-4 pagini intervin unele „paranteze“, cum le spune autorul, care fac de regula aprecieri de context, critice si teoretice. La p. 90, intr-un articol consacrat Elenei Stefoi (Miere de la frigider), T.T.C. atinge in treacat problema postdecembrista a reevaluarii criteriilor – estetic, etic – in critica literara. Prilej de a afirma peremptoriu, prevenind asupra riscurilor pe care le prezinta pentru ierarhizarea valorica „criteriul comportamental“: „Credem ca a sosit momentul in care critica sa restabileasca un adevar valoric, sa repuna in drepturi criteriul axiologic ferm, bineinteles recunoscind gestul de curaj, uneori inconstient, actul temerar de dizidenta, dar disociindu-l de criteriul comportamental“. E unul din putinele locuri in volum unde T.T.C. ia atitudine pe o scena mai larga (literara si sociala) aratind deopotriva si preocuparea pentru scara de valori a criticii literare, o preocupare, la drept vorbind, persistenta, comuna in grade diferite tuturor colegilor sai de generatie, aflata in curs (puternic) de omologare.
In alta parte, dimpotriva, comentatorul face remarci microscopice, de nuanta: „O disperare tonica – pentru ca este dublata de increderea in poezie – strabate versuri unde accentul dramatic este surdinizat de coborirea tragediei in registru voit minor. De altminteri, chiar versurile mai «tari» sint indulcite de marcile cumpatarii: mic, delicat, fragil, tandru, gingas etc. al caror efect nu este intotdeauna revigorant pentru tensiunea lirica ce tinde sa coboare, uneori, prin aceasta «retea de transformatoare» prin care poetul [Florin Mugur, n.m.] isi autocenzureaza impulsurile“.

Analiza de bijutier, cu accente critice subiacente, mergind pina la marturisirea (exclamatia) directa: „Imi place aceasta poezie [a lui Vasile Garnet, n.m.] de o vitalitate stapinita ce isi tradeaza autenticitatea prin excelentul decupaj al imaginilor.“
Despre „nouazecisti“, T.T.C. scrie: „Nu pot anticipa in ce masura «nouazecistii» vor constitui o noua generatie – chestiune ce nu tine numai de orgolii – dar peste niste ani si niste carti, n-ar fi exclus sa vorbim despre generatia ’90 cu toata seriozitatea. Deocamdata ei sint o «familie»...“, in speta... „Familia Popescu“ (v. titlul articolului, p. 151). Cristian Popescu, „capul“ familiei, si Simona Popescu, printre numele de virf, sint analizati de mai virstnicul confrate cu ascutime, disponibilitate, nu si renuntind la oglinda cu... doua fete (v. Cristian Popescu, Inima cu doua taisuri). Pentru ca, spune T.T.C., „Punctele de apropiere, de interferenta in unele cazuri, fata de tinerii anilor ’80 si in special fata de poetii Cenaclului de Luni sint mai numeroase decit cele de diferentiere“, ceea ce nu-l impiedica sa marcheze indiciile unui „nou mod de a privi poezia“.
As mai cita, pentru percutanta observatiei, o fraza caracterizanta despre poetul suprarealist Dan Stanciu: „Valorile ramin intacte, negatia este estompata de o fina surdina livresca; un colaj de propozitii sclipitoare, ingenios articulate in constructia textului: un suprarealism de opereta in care conventia este respectata fara drame ori sfisieri si in care coregrafia poetului este exemplara chiar daca lipsita de motivatie“. Ocazie cu care semnalez tinuta stilistica a frazei critice, timbrate si sesizante. E vorba, in mare, de un impresionism al perceptiei, inconjurat de „formula memorabila“ (v. in acest sens sublinierile frecvente ale autorului, in texte).

In ce priveste „maestrii“, exista in Hotel Urmuz un articol dedicat lui Nichita Stanescu (Ca si cum cuvintele ar fi o ura, p. 192), un elogiu evocator si „bine temperat“, detasat critic peste ani („Nu mi-am ingaduit niciodata sa-i reprosez ceva poetului. Daca ar fi sa o fac...“), ce debuteaza cu un mic excurs teoretic si aplicat la propria „generatie“: „O generatie literara se defineste si prin modelele culturale pe care si le alege – pina sa ajunga sa-si impuna, cindva, propriile marci stilistice, cu o obstinatie ce poate merge pina la forme superioare de repetitie (un fel de mama vitrega a oricarei invataturi) cu conditia de a nu cadea in capcanele de lupi ale manierismului – dar si prin maestrii de care invata sa se apropie. Cu alte cuvinte, isi contureaza individualitatea si prin arta de a-si alege si de a ucenici, mai mult sau mai putin «ascultator», la modelele umane pe care le numim maestri.“
Hotel Urmuz vadeste astfel, sub blazonul poetului care, reflectind la maestri si colegi, reflecteaza asupra propriei imagini, o varietate de disponibilitati auctoriale, de la notatia impresionista la tentatia teoretica (v. si delimitarea poetilor optzecisti din „nord“ de cei „munteni“) sau la judecata valorica „memorabila“.