OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Alexandra TOMITA
O istorie „glorioasa“. Dosarul protocronismului romanesc
Editura Cartea Romaneasca, Colectia „Noua critica si istorie literara“,
Bucuresti, 2007, 368 p.

Parca in compensatie cu triumfalismul si terorismul oficial care ii insotea manifestarile „patriotice“ in ultima decada a ceausismului, dupa 1989, protocronismul a fost evacuat de lumea buna a literelor autohtone, transformat in stigmat si redus la citeva consideratii dispretuitoare bune: nomina odiosa. Adevarul e ca in deceniul zece ranile confruntarilor nu se inchisesera, iar distanta necesara unui examen depasionalizat era absenta. Deloc intimplator, primul studiu serios la tema va aparea abia in 1996, sub semnatura unei cercetatoare straine (Katherine Verdery, Compromis si rezistenta.

Cultura romana sub Ceausescu, volum avind ca obiect „ideologia nationala“ sub ceausism). Dupa 2000, „dosarul“ in speta a fost examinat mai indeaproape, dar abordarile au ramas insuficiente. Practic, in afara volumului-panorama a ideologiilor literare postbelice De la proletcultism la postmodernism de Florin Mihailescu (2002) si a fragmentelor dintr-un studiu inca nepublicat in volum, Cultura romana sub ceausism de Mircea Martin (2003), nu putem cita decit articole si citeva secvente desprinse din sinteze despre literatura romana postbelica (Eugen Negrici, 2001, Marian Popa, 2001).

Aparuta in toamna acestui an, prima monografie substantiala dedicata protocronismului apartine – din nou simptomatic… – unei outsider-e a lumii noastre literare. Nascuta in 1974, Alexandra Tomita era mult prea tinara pentru a fi luat parte la „bataliile“ epocii. in plus, vine din afara mediilor filologice (are studii de Psihologie si Studii Europene la Universitatea clujeana), ceea ce constituie atit un avantaj, cit si un dezavantaj. Scrisa limpede, cu nerv critic, rigoare academica si persuasiunea didactico-„stiintifica“ necesara unei teze de doctorat (dar cam pedanta intr-un volum…), lucrarea reconstituie pas cu pas istoria si fizionomia controversatului fenomen, mergind direct la sursele primare (volume, articole din presa vremii, mese rotunde, dezbateri s.cl.), fara a neglija posteritatea lui critica.

Via magna
Forjat in zona specialistilor in literatura veche (pentru a compensa debilitatea traditiei noastre culte in feudalismul bizantin si postbizantin), elaborat de catre Edgar Papu, in 1974 (an al inscaunarii lui N. Ceausescu ca presedinte cu sceptru) si transformat, din 1977 (an al grevei minerilor din Valea Jiului, al miscarii Goma si al SLOMR), in ideologie culturala a Puterii national-comuniste, protocronismul oferea o mitologie voluntarist-nationalista si „transformista“ menita sa ascunda falimentul regimului si sa compenseze complexele identitare traditionale („constiinta retardatara“, in termenii lui E. Papu). Numai ca, in loc sa fortifice comunismul, el va sfirsi prin a delegitima discursul nationalismului anexat si, ca orice discurs propagandistic, nu va reusi sa supravietuiasca epocii care l-a produs.

Inversarea complexelor „periferice“ de inferioritate prin exaltarea precursoratului romanesc in toate domeniile tinea, in fond, de o criza identitara instrumentalizata politic. Un fenomen grotesc – fara doar si poate. O expresie a luptei pentru putere la nivelul „noilor cadre“ culturale – fara indoiala. O diversiune gestionata de Securitate – in mod evident. Caci, dupa euforia „nationala“ a destinderii poststaliniste si a „declaratiei de independenta“ din 1968, Tezele din iulie 1971 au separat, in buna masura, apele, canalizind ideologia nationala in directia discursului partinic, anexind (minus ortodoxismul) traditia nationalismului interbelic. Iar mobilizarea in favoarea „noii metode“ mergea mina in mina cu linsarea simbolica si marginalizarea „lovinescienilor“, adepti ai umanismului rationalist, sincronist si estetic, denuntat drept rudimentar-mimetic si antiromanesc.

Pe buna dreptate, Alexandra Tomita identifica, in rindul zelatorilor, un abia camuflat complex al ilegitimitatii: de aici, revendicarea drept precursori a lui Iorga si G. Calinescu, de aici nevoia anexarii lui Eliade si Noica pe post de „parinti“ culturali in viata si cu pedigree. Fara mare succes: caci daca in privinta lui G. Calinescu a spus ce era de spus Mircea Martin (in studiul-replica despre G. Calinescu si „complexele“ culturii romane), asupra lui Eliade „vegheau“ vocile de la Europa Libera (Monica Lovinescu si Virgil Ierunca), iar asupra lui Noica – discipolii sai „paltiniseni“, si unii si ceilalti reusind sa creeze un minim cordon sanitar in jurul prestigiosilor interbelici. Asemenea discursuri legitimiste, exaltind prioritatile locale si flatind copios orgoliul culturilor mici, au existat in epoca si in alte tari fratesti (Ungaria, Bulgaria, Albania s.a.). insa numai in Romania ele au capatat nume si „blazon conceptual“.

Cercetindu-i etapele, ascensiunea, criza si decaderea, urmarindu-i incidentele in stiintele umaniste si in cele exacte, examinindu-i campaniile, „strategiile si tactica“, momentele de apogeu si punctele de criza, alianta cu tracomanii lui Iosif Constantin Dragan si seductiile exercitate asupra unor intelectuali redutabili, toate – bine contextualizate, Alexandra Tomita reuseste sa puna in evidenta, pe linga grotescul si (megalo)mania „anticiparilor“ autohtone (prinse in irezistibile montaje ironice), mecanismele de functionare si mizele acestei „idei beligerante“. Istoria scandalurilor de plagiat, a competitiei neloiale de la nivelul Uniunii Scriitorilor sau a razboiului cultural-politic purtat cu adversarii interni (de la „tutorele“ Gogu Radulescu la Nicolae Manolescu si Gh. Grigurcu, de la Norman Manea la mai putin vizibilul Tudor Catineanu) si cu cei externi (Europa Libera), traseele ideologice ale adeptilor si ale tovarasilor de drum beneficiaza de capitole documentate.

Gruparile si regruparile actorilor, pozitionarile lor ambigue sau discrete in functie de polul „sincronist“, respectiv „protocronist“ sint nu doar atent urmarite, ci si puse intr-o naratiune care, odata depasita faza precizarilor metodologice, devine palpitanta. Citatele din corifei precum Dan Zamfirescu, I.M. Stefan, Paul Anghel, Ion Constantinescu, Mihai Ungheanu, Ion Coja, Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor sau Artur Silvestri frizeaza, adesea, nu doar delirul paranoic sau betia de cuvinte sforaitoare, ci si agramatismul. Un campion in materie este bizantinologul Dan Zamfirescu, cel care – dupa 1990 – se va autodefini drept „securist si filolog, doua meserii care cer precizie“…

Citeva insuficiente
Dincolo de numeroasele merite, un neajuns al lucrarii – pe care autoarea insasi il recunoaste – este insa absenta informatiilor „de culise“, foarte importanta in cazul unui asemenea fenomen instrumentat din umbra de Securitate. Aceasta carenta pare a fi responsabila de citeva benigne naivitati: bunaoara „deconspirarea“ adevaratului nume al lui Artur Silvestri (Gabriel Tirnacop) nu avea nevoie de indicarea ca sursa bibliografica a… unui numar din Academia Catavencu pe 2006…

in mod bizar, autoarea pare sa ignore, ca proba la „dosar“, Istoria literaturii romane de azi pe miine a lui Marian Popa. Numai ca, oricum am privi lucrurile, capitolele despre protocronism din respectivul volum nu pot fi evitate intr-o discutie istorica despre posteritatea doctrinei, autorul fiind el insusi „parte“ a gruparii nationaliste de la Luceafarul anilor ’80. M-as fi asteptat, apoi, ca Alexandra Tomita sa nu treaca peste recuperarea protocronista a avangardei noastre istorice (cu deosebire peste cea a lui Urmuz, caz tipic de „precursor modern absolut“…). Exemplele pe latura literara ar putea continua. Si posteritatea postdecembrista a protocronismului, cu metamorfozele ei, e analizata prea frugal.

Tinara cercetatoare isi ia insa toate masurile de precautie, afirmind ca „scopul lucrarii de fata nu a fost de a epuiza tema protocronismului romanesc, intrucit fenomenul poate fi cercetat dintr-o multitudine de perspective – sociologica, istoriografica, antropologica, politologica, a mitologiei comuniste, pentru a enumera doar citeva. Noi am optat pentru o abordare din perspectiva mitologiei comunismului romanesc, o nisa de studiu initiata si dezvoltata de Lucian Boia. Resursele bibliografice utilizate aici pot fi exploatate in directia amplificarii succesive a studiului“. intr-adevar: ca analiza „mitologica“ si fizionomica, istorie a conceptului si investigatie asupra strategiilor de „lupta“ ale celor implicati, volumul e redutabil.

Cred totusi ca o eventuala directie complementara de cercetare ar impune plasarea protocronismului romanesc intr-un context cultural-politic si „de idei“ mai larg. Caci, chiar privit ca proiect forjat – pe domeniul tehno-stiintific – in U.R.S.S.-ul lui Stalin si incorporat – pe linie literar-umanista – ideologiei etatist-totalitare a comunismului „national“, acest discurs maniacal-legitimist al prioritatii autohtone in toate nu poate fi disociat de un fenomen mai amplu, acutizat in perioada interbelica, dezvoltat dupa razboi prin alianta statelor comuniste cu Lumea a Treia si reformulat in prezent pe coordonate multiculturaliste/postcolonialiste: critica radicala dinspre periferie a eurocentrismului/occidentalismului, provenita atit de la stinga, cit si de la dreapta ideologica. insusi demersul socio-antropologic de tip „marxizant“ al lui Verdey ar putea fi inteles mai bine (ma tem…) dintr-o astfel de perspectiva.

„Arheologia“ autoarei – via Edgar Papu – in mentalitatea preprotocronista autohtona este binevenita si pertinenta. Totusi, invocarea tinarului Eliade, care spera intr-o regenerare a Occidentului „decazut“ prin aportul spiritual din Balcani si Orient, nu poate face abstractie de, intre altele, ideile contelui Herman von Keyserling din Analiza spectrala a Europei, carte de mare succes in mediile noastre intelectuale din epoca. Atit Keyserling, cit si Heidegger – adepti ai acestei idei postspengleriene – sint adeseori invocati in epoca de catre imnografii nationalismului ceausist, de la Dan Zamfirescu la Ioan Alexandru… Dar sa nu cautam noduri in papura.

Unul dintre cele mai incitante segmente ale cartii este subcapitolul dedicat articolului antiprotocronist publicat de Gogu Radulescu in Romania literara din 16 octombrie 1986 („Un vechi ilegalist impotriva «nastrusnicei teorii»“) si reactiilor preponderent externe pe marginea lui. Faptul ca demnitarul comunist nu a putut primi replici in publicatiile din tara, acestea fiind oprite de cenzura, probeaza nu doar jocul dublu de la nivelul partidului comunist, ci si scindarea de sub aparentele „unitatii de monolit“: vechiul conflict dintre liberalii occidentalisti si traditionalistii autohtonisti supravietuia sub umbrela dihoniei dintre „nationalistii“ noii garzi ceausiste si „internationalistii“ pocaiti ai vechii garzi bolsevice, sprijiniti de la Rasarit de catre reformistul Mihail Gorbaciov.

Disocieri si repere
Exista cel putin doua disocieri polemice importante in cartea Alexandrei Tomita: una la adresa pozitiei vizibil promarxiste, prea „corecte politic“ (pentru ca prea putin valorizante) din studiul Katherinei Verdery (altminteri un reper deseori invocat); si o alta la adresa comentatorilor (de la Monica Lovinescu si Mircea Martin la Florin Mihailescu si Norman Manea) care incearca sa-l inocenteze pe profesorul Edgar Papu, acest „Amerigo Vespucci“ al protocronismului, considerat o victima naiva a discipolilor grobieni si abuziv-anexionisti, care i-au preluat si instrumentalizat politic conceptul. Ca nu e vorba de inocenta, ci de asumare totala o dovedesc numeroasele articole si interviuri „la tema“, avenit comentate de catre autoare, ca si solidarizarea pina la capat a profesorului cu gruparea durilor national-comunisti de la Saptamina, Luceafarul si, mai tirziu, Romania mare.

Daca Lucian Boia este un model al autoarei in ce priveste metoda istoriografica (mitologia politica a istoriei), iar Katherine Verdery – un reper fata de care Alexandra Tomita simte nevoia sa ia, cu toata reverentiozitatea, o distanta critica apasata, reperul etic in privinta pozitiei fata de protocronism pare a fi Alexandru Lászlo, ale carui pozitii (fata de studiul Katherinei Verdery, fata de tentativele de anexare a lui Eliade si Noica s.a.m.d.) sint adesea citate: circa 20 de intrari… Nici vorba de lipsa „oricarui accent rechizitorial“ (cum sta scris intr-un comentariu de pe manseta cartii).

Tonul merge de la critica rece la ironia devastatoare (fapt evidentiat si de titluri precum: „Cum ne-am anticipat pe noi insine“, „Protocronismul in stiinta: dreptate pentru avioplanul Goliescu“, „Primul filoeuropean si psihanaliza lui Creanga“, „Ceausescu-precursor si «complexul fanariot»“, „Olimpiadele patriotismului“ s.a.). Capitolele despre Eliade, Noica si vulnerabilitatea lor in „dosarul protocronismului“ nici nu mai au nevoie de concluzii „justitiare“: montajul documentar – cu note de subsol acoperind trei sferturi de pagina – e relevant in sine. Iar finalul cartii (cu o ironie à rebours la adresa titlului Via magna al lui Dan Zamfirescu) e vehement, usor sarjat in ultima parte: „o idee falsa care, aruncata pe un sol politic prielnic, a incoltit rapid si s-a dezvoltat haotic. Ciulinii si maracinii sai au sugrumat calea regala a culturii romane“.

Curajos si documentat, de o rigoare ce nu exclude expresivitatea critica, volumul de debut (si de pionierat) al Alexandrei Tomita are toate sansele sa devina o carte-reper pentru exegeza viitoare a protocronismului autohton. O carte necesara si, totodata, o aparitie de virf in zona „noii critici si istorii literare“.