Autor: 
Categoria: 
Unsprezece zile. Din care, nu-i aşa,
în prima şi ultima treci Atlanticul, cu şi împotriva
lui Jet stream, iar în a doua şi a treia te lupţi cu
insomniile provocate de nesocotirea legilor unei planete care,
rotindu-se în plictisul ei, îţi furase o noapte de
odihnă. Rămîn deci şapte. Zile. Ai venit de vineri, dar te
trezeşti cu adevărat abia duminică seară, realizînd că
bîjbîi printr-un cartier de vile, în urma aburului
care îţi pleacă ritmic din nări, căutînd
intrarea-din-Pangratti.
Reşedinţele din zonă sînt la fel de
solide, de masive, de trainice, de elegante, de imperturbabile şi de
sfidătoare (dar nu ameninţătoare) ca întotdeauna înainte
de Revoluţie şi, probabil, mai mereu de atunci încoace. O
singură săptămînă s-a stat cu frică în spatele
acestor ferestre, te trezeşti gîndind în timp ce
înaintezi orientîndu-te după turnul Televiziunii. Bezna
de acum e o cochetărie, felinarele sînt special alese ca să
nu strice intimitatea cartierului. Ea nu e rudă bună cu bezna de
atunci şi de dinainte. Despre care cartea ta, în parte,
mărturiseşte.
Ajungi în Pangratti, o iei la
dreapta, eşti singur pe stradă şi totuşi simţi forfota. Cea de
atunci. Şi de mai tîrziu, din vara care a urmat, aveţi
legitimaţie, o să vă preia cineva, nu pe dumneavoastră, pe
domnul, păi ea nu mai lucrează aici încă din decembrie…
domnul Theodorescu a promis un interviu, domnul preşedinte
Theodorescu e ocupat, poate domnul Valeriu, să nu fie!, a promis, să
se ţină de cuvînt… o să vă arate mai întîi
cineva toate stricăciunile, vandali, ce să mai. Forfotă,
vociferări, zgomot de cioburi de sticlă luate în picioare,
stai să văd dacă geamurile au fost sparte din afară cum zic ei
sau dinăuntru. Fă-mi o poză cu… nu e voie să faceţi poze aici
la Televiziune. Ce vorbiţi?! Ia una în plan general cu ăia de
la USLA pe fundal. Care nu s-au putut ei opune elementelor
extremiste, aşa au zis, de aia vin minerii, nu?...
Intri. Numai tu şi poliţistul în
holul mare. O linişte de muzeu. Te roagă să-i dai un act ca să
poată face bonul de intrare. E tînăr, pe vremea aceea nu
crezi că avea mai mult de 20 ani. Poate nici nu-şi alesese cariera
asta încă. La TV Steaua e asaltată în propriul careu.
Nu tu un Valentin să le dea ăstora o interdicţie să ia cu asalt
poarta formaţiei familiei prezidenţiale… Nu se miră poliţistul
cînd îi pui în faţă un driver license american.
Copiază cuminte seria şi numărul. Eşti recuperat de la poartă,
producătoarea e precisă în rolul ei, intri la machiaj pentru
un minut, dacă credeţi că dă reflexe, un pic de pudră, n-aveţi
nevoie de mai mult. Oare în ce scaun stă la machiat Rebengiuc,
cel de astăzi, cînd trece pe aici?
Nu repetaţi, asta îţi place,
totul e live, dar te şi crispează. Cînd să ai timp, aşa,
fără un plan pus la punct, în şapte-opt minute, să porţi
un telespectator din Gara de Nord a lui 1990, la Berlin, Södertälje,
Stockholm, Uppsala, pe Marea Baltică, pe vasul ancorat la chei în
Gulmarsplan, ba să-l mai faci să audă şi sticlele geamurilor
sparte sub tălpi în chiar clădirea asta, a Televiziunii
noastre, cu mai bine de douăzeci de ani în urmă… la parter,
da, ai recunoscut unul din locuri, acolo de unde pleacă scara melc.
Ridici ochii, dai de gazda emisiunii. Are deja în mînă
romanul. Cînd a ajuns din mîna ta în mîna ei?
I-ai face un compliment, dar vii dintr-o lume care te-a învăţat
să fii prudent. I-ai face un compliment nu numai pentru că îl
merită, dar mai ales ca să înţeleagă din stîngăcia
lui că ultimul lucru care îţi lipseşte, la ameţeala
provocată de fusul orar şi de noianul de amintiri, e un
interlocutor care să te domine prea uşor. Te linişteşti, pentru
ea e o rutină. Îţi ştie programul pe zile şi ore, mai bine
decît îl ştii tu însuţi: mîine mergeţi să
vă întîlniţi cu elevii a trei colegii, marţi cu
studenţii la Filo, aveţi lansarea cărţii la Dalles şi după aia
la Radio. Aşa o fi, dacă zice ea. În camera tehnică un
regizor de film, Dragin, al doilea invitat. Două femei povestesc în
şoaptă subiectul filmului. Descoperi amuzat, ba nu, încruntîndu-te,
că romanul tău e cel al românilor plecaţi de aici pentru
totdeauna cu douăzeci de ani în urmă, în căutarea
libertăţii, iar filmul lui, iată, al românilor plecaţi acum
să-şi caute prin lume copiii care au luat-o mai nou pe drumuri
greşite din prea multă, săracă, libertate.
Se închide uşa studioului. Şi –
pînă ca o altă producătoare să te ia de mînă, păşiţi
încet, intraţi pe ştirea următoare imediat ce termină ea
introducerea, o să vă facă semn, n-aveţi grijă – deşi tracul
e tot acolo, o ceaţă începe să se ridice din mintea ta şi
realizezi că motivul pentru care te-ai urcat în avion cu
direcţia Bucureşti e puţin altul decît cel pe care ţi l-ai
închipuit. E nevoia ta de… closure. E nevoia ta să simţi că
sub picioare nu (mai) scrîşnesc, iată, cioburi, că
paşapoarte precum cele de pe coperta ca de antracit a romanului tău,
aşa lăcătuite cum sînt, trec astăzi odată cu posesorii lor
prin sute de puncte de frontieră fără ca măcar o singură viză
să fie ştampilată acolo. Or’ tot ceea ce le spui puştilor de la
Vianu şi Lipatti şi Viteazul, tot ceea ce spui la Gaudeamus într-un
microfon aproape mut sau la Radio, într-unul sofisticat, de
fineţe, în faţa unei căni de ceai fierbinte, e o mărturie a
ceea ce am fost, noi toţi, şi a ceea ce am ajuns, la capătul
primilor douăzeci de ani (cobiţi cîndva de o cucuvea cu guşă
roşie) de libertate. E şedinţa de psihanaliză a generaţiei tale.
[…] Şi ca dovadă că şedinţa asta peste rînd în cazul tău a funcţionat, tot tumultul provocat de recitirea şi, în parte, rescrierea în primăvară a lui Se respinge s-a potolit. Aşa încît, la sfîrşitul celor unsprezece zile, a precipitatei vacanţe de noiembrie, furată sărbătorii americane de Thanksgiving, odată cu decolarea şi ridicarea deasupra nivelului norilor, se face, da, lumină. Ştii sigur că a venit timpul să scrii ceva nou. Şi nu-ţi mai pasă (aproape deloc) de mesajul standard: păstraţi-vă centurile de siguranţă!
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters