Luni, 15 decembrie 2008, un concert
foarte special la Ateneul Român. În compania orchestrei
şi a corului Filarmonicii „G. Enescu“, sub bagheta maestrului
Cristian Mandeal, directorul general al onorabilei şi al venerabilei
instituţii. În program, lucrări de mare încărcătură
emoţională şi artistică: uvertura beethoveniană Coriolan, Poema
Română a lui George Enescu, în varianta originală cu
cor şi orchestră – a cărei primă audiţie a avut loc la Ateneul
Român, pe 1 martie 1898, într-un concert al Societăţii
Filarmonice, dirijat de însuşi junele compozitor –, şi
generoasa Simfonie a IX-a, tot pentru cor şi orchestră, a lui
Ludwig van Beethoven. Un concert de zile mari onorînd un loc,
dar şi pe oamenii care-i dau viaţă: Ateneul Român şi
Filarmonica „G. Enescu“.
O întreagă istorie a culturii
româneşti este legată de aceste societăţi şi „atenee“
ce au fost înfiinţate pe întregul teritoriu locuit de
români. Iar de la ţelurile legate de „instrucţia şi
educaţia“ poporului pînă la cea legată de muzică nu a
fost decît un pas. Pe lîngă „prelecţiuni“ şi
conferinţe, expoziţii şi lecturi publice, la 7 mai 1868 se
constituia, în Bucureşti, Societatea Filarmonică Română,
prin care se dorea promovarea muzicii simfonice şi a culturii
muzicale. Dar şi organizarea unei orchestre simfonice sub conducerea
dirijorului Eduard Wachmann. Pe 15 decembrie 1868, avea loc deja
concertul inaugural care a fost omagiat, iată, după 140 de ani.
Unde? – la Ateneul Român. Care,
la rîndul lui, a împlinit 120 de ani de cînd
onorează exemplar oraşul prin care trecem grăbiţi sau nervoşi
din cauza politicii sau a ambuteiajelor. Şi totuşi, Ateneul Român
sfidează şi bubuielile din Piaţa Palatului, şi traficul
inimaginabil din urbea europeană a lui Bucur Ciobanul. Altminteri,
unul dintre cele mai impozante monumente ale capitalei României
este Ateneul Român. Unul dintre simbolurile României, că
mergem sau nu la concertele simfonice ale Filarmonicii „G. Enescu“,
rămîne Ateneul Român. Unul dintre locurile intens
încărcate de istorie şi pe unde şi-au purtat paşii mari
personalităţi culturale, artistice, muzicale sau politice a fost şi
a rămas Ateneul Român. Aflat în plin centrul Capitalei,
construit pe un teren numit cîndva Livadea Văcăreştilor –
unde Mihail Cantacuzino construise o biserică cedată apoi
metoh-Episcopiei Rîmnicului, de aici şi denumirea de Grădina
Episcopiei –, clădirea propriu-zisă a Ateneului Român are
o istorie aparte. Ca şi societăţile cultural-artistice ce au
promovat diferite acţiuni legate de „propăşirea Neamului şi a
Ţărei“. O importantă contribuţie în acest sens o aduce
Societatea Culturală a Ateneului Român, organizator al
diferitelor manifestări culturale ce aveau loc iniţial în
aşa-zisul „salon al conferinţelor“ din casele lui Costache
Ghica din preajma Cişmigiului. Ateneul Român – departe de a
fi ceea ce ştim noi astăzi că este – a funcţionat preţ de 23
de ani în Sala de la Cişmigiu. Se dorea un local propriu –
de orchestră simfonică nici vorbă la acea dată –, aşa că
ideea prinde cheag. Pentru „a da impuls tuturor ramurilor artei“,
Carol Rosetti lasă moştenire Ateneului două case şi biblioteca
sa, extrem de valoroasă. Prin diferite alte donaţii, fondul lichid
al donaţiei lui Rosetti se ridică, în 1883, la 115.000 de
lei. Se dorea ridicarea unei biblioteci. Însă planurile unuia
dintre cei trei muşchetari ai Societăţii Culturale „Ateneul
Român“ a făcut ca lucrurile să capete o altă amploare.
Constantin Esarcu, licenţiat în ştiinţe naturale şi doctor
în medicină, dar cunoscut mai ales pentru îndîrjirea
de a promova cultura şi numeroase proiecte culturale, ca să ne
izmenim în deja găunoşii termeni de astăzi – ceilalţi doi
fiind profesorul de istoria românilor şi de literatură
română, V.A. Urechia, membru fondator şi el, ca şi P.S.
Aurelian, profesor la Şcoala de Agricultură, şi unul dintre cei
mai activi conducători ai instituţiei, începînd din
1903 –, avansează ideea de a construi în Bucureşti „un
palat al ştiinţelor şi artelor, în care să putem primi cu
mîndrie celebrităţile ce ne vor vizita sau pe care le vom
chema în ţara noastră“. Să menţionăm că acest strămoş
al bine-cunoscutului Răzvan Exarhu de astăzi a fost ministru
plenipotenţiar la Atena şi la Roma, aşa că văzuse destule
construcţii remarcabile, atît ale Antichităţii, cît şi
ale contemporaneităţii. O idee generoasă devine un proiect de
anvergură ce va coagula energii şi va lăsa moştenire posterităţii
nu doar un nume de stradă bucureşteană, ci şi un minunat monument
istoric. Ceea ce se propune la 3 noiembrie 1883 începe să
capete contur. În anul următor, se găseşte terenul – cel
din Grădina Episcopiei – şi se face un apel către diferite
societăţi profesionale pentru ca acest proiect de mare anvergură
să fie sprijinit. Se organizează şi o loterie pentru atragerea de
fonduri, însoţită de un apel semnat de numeroase
personalităţi ale timpului – G.M. Tattarescu, C. Stănescu, N.
Kreţulescu, C. Esarcu, P.S. Aurelian, G. Manu şi alţii –, prin
care se amintea că „un asemenea edificiu destinat a devenit în
capitala României un adevărat templu al artei şi al ştiinţei
şi trebuie să fie, înainte de toate, o operă de artă“.
Sub aceste auspicii s-a născut faimoasa chemare „Daţi un leu
pentru Ateneu!“, devenită apoi extrem de populară. Să precizăm
că leul din 1886 nu era cel de acum: o găină, la acea dată, costa
40 de bani, iar cetăţenii României nu cumpărau carne de pui
de la malluri, cum se procedează azi într-o sinistră
devălmăşie.
Tragerea loteriei s-a consumat pe 22
mai 1886. Imediat au început demersurile pentru construcţia
edificiului şi s-a încheiat un contract cu arhitectul francez
Albert Galleron, pe 22 mai, la doar patru zile. Document semnat de
Esarcu, de Stăncescu şi de Kreţulescu, dar care deja beneficia de
două anteproiecte conform interesului şi agitaţiei aceluiaşi
neobosit C. Esarcu. Între 1883 şi 1886, se lucrează intens la
definitivarea proiectului, iar la 28 octombrie 1886 se pune piatra de
temelie a palatului Ateneului. Albert Galleron conduce lucrările,
iar din partea română, o comisie tehnică cuprinde nume precum
Gr. Cerchez, I.Gr. Cantacuzino şi Ion Mincu. La 19 martie 1889, se
inaugurează „sala cea mare de conferinţe“, dar lucrările şi
finisajele din interior au mai continuat, cu sincopele pe care le
ştim şi azi foarte bine, şi s-au întins pînă în
1897.
Cam aşa, foarte pe scurt, ne-am
pricopsit noi, bucureştenii, cu frumosul Ateneu Român. Unde au
răsunat nu doar minunate pagini din istoria muzicii, ci şi
numeroase voci de artişti şi de oameni politici. Conferinţele şi
expoziţiile de la Ateneul Român au fost, la început, tot
atît de faimoase pe cît au devenit apoi concertele.
Elegantul edificiu neoclasic, monument istoric şi trecut pe lista
UNESCO, i-a găzduit pe mulţi corifei ai muzicii secolului al
XX-lea. Doar cîteva personalităţi cu nume copleşitoare pe
care, din păcate, nu le ştim decît din înregistrări:
Pablo Casals, Fritz Kreisler, Yasha Heifetz, Cortot, Rubinstein,
Stravinsky, Hubermann. Dar şi atîtea alte prestigioase figuri
ale trecutului, pînă la cei cîţiva cărora ne-a fost
dat şi nouă să-i ascultăm/vedem /simţim în direct: Wilhelm
Kemppf, Edwin Fisher, Arrau, Furetwungler, Richter, Karaian, Oistrah,
Aldo Cicolini, Menuhin, Szering, Gilels, Rostropovici, lista este
extrem de lungă. Ca să nu mai insistăm emoţionaţi de cei lîngă
care am trăit, decenii de-a rîndul, sub fascinanta cupolă.
Momente de graţie, unele unice, de la generaţia lui Gogu Georgescu
şi Constantin Silvestri şi pînă la Valentin Gheorghiu şi
Dan Grigore sau junele de azi Alexandru Tomescu. Ce să mai adăugăm
despre exemplara orchestră de astăzi a Filarmonicii – cu Cristian
Mandeal şi cu Horia Andreescu ca dirijori permanenţi –, despre
manageriatul directorului ei artistic, Nicolae Licareţ, sau despre
tot atît de faimosul ei cor condus de un istoric nume ca Josif
Ion Prunner decît un simplu „BRAVO!“?
În aceste zile, Ateneul Român
sărbătoreşte venerabila vîrstă de 140 de ani. Scurt şi
cuprinzător. Fiecare dintre noi are experienţe diferite legate de
clădirile ce alcătuiesc păienjenişul unui oraş în care
trăim. Fiecare dintre noi păstrează în memorie ceva aparte
şi ceva anume selectat dintre miile de impresii ce ne-au traversat.
Fiecare dintre noi poate trăi direct un anume moment existenţial
legat de un detaliu de timp sau spaţiu, aşa cum i-a fost dat să
trăiască. Sau să citească.
Un concert aniversar marchează solemn
o întreagă istorie. Cu titlu personal, putem mărturisi şi
noi că am păşit pe podiumul Ateneului Român. În anii
cînd frumoasa şi instructiva frescă a lui Costin Petrescu era
acoperită cu o pînză roşie (catifea să fi fost?), alături
de ale cîteva zeci de pionieri, am oferit flori unor bărbaţi
aşezaţi la o masă lungă, numită prezidiu. Credem, dar nu sîntem
siguri, că cel căruia i-am oferit un buchet de flori a fost Ion
Gheorghe Maurer. Fostul mahăr comunist. Pe vremea aceea, nu eram de
dreapta, ca acum, ci doar un copil cuminte şi ascultător, care, pe
deasupra, lua lecţii de pian cu profesorul Mina. Din faţa Ateneului
Român, Mihai Eminescu ne-ar fi privit mustrător. Dar opera de
căpătîi a lui Gheorghe Anghel încă nu exista acolo.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters