OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

La 12 octombrie, istoricul Alexandru Zub, membru al Academiei Române, împlineşte şaptezeci şi cinci de ani. Simpla parcurgere a bibliografiei lucrărilor sale pune în lumină existenţa unui proiect de la care istoricul nu s-a abătut nici o clipă, proiect de amploare în care investigarea şi punerea în valoare a operei înaintaşilor are o valoare programatică. Exemplul istoricilor moldoveni, mai ales, a rodit în opera unui continuator pe măsură: Kogălniceanu, cu o foarte amplă bibliografie, prefigurînd îndeaproape masiva monografie în care a spus tot ce se putea spune despre acest mare deschizător de drumuri şi care a pregătit ediţia de opere istorice; A.D. Xenopol, epuizat, la rîndul lui, într-o bibliografie şi într-un studiu, de fapt o biografie intelectuală ce îi restituie marile merite acestui predecesor adesea nedreptăţit; Pârvan, probabil cel mai îndrăgit maestru, documentat şi el într-o bibliografie şi resuscitat în mai multe ediţii, cu texte de mare frumuseţe, pentru a fi apoi propus ca model tinerilor de azi tot într-o cercetare, într-o monografie, în mai multe cărţi şi eseuri, în fine: o bibliotecă întreagă de studii, de cercetări şi de sinteze în care istoricul nu-şi mărturiseşte numai veneraţia faţă de predecesorii care i-au înrîurit formarea, ci şi profunda credinţă în ideea de continuitate, de legătură organică cu trecutul, de care nu ne putem rupe sub sancţiunea ratării prezentului, a neînţelegerii propriei noastre meniri, ca indivizi şi ca popor.

 

Afirmarea ideii de tradiţie, de legătură organică cu trecutul care ne-a format, stă şi la originea arestării, la nici douăzeci şi trei de ani, în întunecatul an 1957, pentru „tentativă de rebeliune“, „complot împotriva ordinii de stat“, acuzaţie diminuată apoi în aceea de „agitaţie împotriva regimului, împotriva statului democrat-popular“, soldată cu şapte ani în puşcărie, la Jilava, la Gherla sau în Balta Brăilei. Cauza acestei brutale rupturi la sfîrşitul studiilor sale, care promiteau o strălucită carieră de istoric, a fost participarea, respectiv discursul ţinut la aniversarea – oficială, de altfel, – a celor cinci secole de la înscăunarea lui Ştefan cel Mare, prilej pentru a aduce în discuţie teme şi idealuri care au speriat oficialităţile şi au alertat „organele“. Eliberat, odată cu toţi marii intelectuali închişi pentru delicte politice, în urma decretului din 1964, istoricul are de traversat o lungă perioadă de aşa-zisă reabilitare, pe care o lungeşte şi o îngreunează refuzul de a colabora sub orice formă cu ideologia şi cu instituţiile regimului. Este nu numai perioada în care istoricul îşi scrie marile sale cărţi, ci şi aceea în care se construieşte imaginea cărturarului la fereastra căruia nu se stinge lumina niciodată, a cărui uşă este în permanenţă deschisă colegilor mai tineri pentru un sfat sau pentru a le împrumuta o carte: el este, în mare măsură, personalitatea sub a cărei autoritate morală şi intelectuală au devenit posibile, spre sfîrşitul anului 1989, agitaţia şi începutul mişcării studenţilor şi elevilor de la Iaşi.

 

Dincolo de impactul studiilor sale asupra istoriei noastre, în numeroase capitole dintre cele mai importante ale istoriei moderne în primul rînd, trebuie să atrag atenţia asupra importanţei lor pentru istoria literaturii şi istoria culturală în general. Nu este vorba numai despre talentul evocator, despre forţa sugestiei care se desprinde din paginile de sinteză ale unui poet epic pe gustul lui Iorga, care şi-ar fi dorit mai mult talent poetic pentru a fi un mai bun istoric, dar mai ales în felul autorului însuşi, care mărturiseşte undeva că „norma istorică ar trebui să fie aceea a poetului, care spunea că nu doreşte culoarea, ci numai nuanţa“; nu este vorba nici doar despre amplele consecinţe pe care studiile sale le implică în capitole importante din istoria literaturii noastre, mai ales din secolul al XIX-lea (cele despre Junimea, despre Eminescu, la care găseşte cea mai organică explicare a raportului dintre fond şi formă, cele despre istorism şi istoriografie ş.a.), ci şi de paginile sale de autobiografie şi de meditaţie morală, un capitol important al memorialisticii noastre carcerale şi, în acelaşi timp, al meditaţiei asupra unei vieţi exemplare ca un Bildungsroman: convorbirile sale cu Sorin Antohi, unde aminteşte, pentru prima dată mai pe larg, anii săi de studenţie, procesul politic şi anii de închisoare care i-au urmat, dar formulează sintetic şi numeroase gînduri despre misiunea istoricului şi despre enorma carenţă instituţională care face încă din noi, în secolul al XXI-lea, intelectuali de secol al XIX-lea, despre aptitudinea sa de a „rămîne deschis către lume, chiar şi atunci cînd nu aveam aerul“, despre dominanta sa „nevoie de rigoare“ sau despre „cele două laturi ale discursului istoric“, aceea cognitivă, a specialistului, şi aceea interpretativă, care participă la formarea discursului public şi a imaginarului, a profilurilor umane, a miturilor care rămîn.