OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Apărută în original spre sfîrşitul lui 2005, The Penelopiad sau, în româneşte, Penelopiada face parte dintr-o serie de, deocamdată, nouă volume ce alcătuiesc colecţia „Mituri“, toate publicate de cunoscuta editură scoţiană Canongate. Este vorba despre un proiect de cooptare a unora dintre cei mai cunoscuţi autori contemporani pentru a rescrie, la alegere, unul dintre miturile fundamentale ale culturii universale. Atwood s-a oprit asupra cuplului Penelopa-Ulise, atîta vreme cît, potrivit scriitoarei canadiene, Odiseea homeriană, oricît de interesantă ar fi, prezintă numeroase ambiguităţi menite să favorizeze interpretări diferite ale mitului, cu atît mai mult cu cît caracterul eminamente oral şi local al naraţiunii făcea ca de multe ori evenimentele istorisite să varieze în funcţie de zonă şi de povestitor. În special două întrebări persistă la sfîrşitul lecturii variantei oficiale, şi anume ce a condus la omorîrea celor 12 slujnice şi care erau de fapt intenţiile Penelopei în absenţa lui Ulise.

 

Scrisă la persoana I singular, cu Penelopa în postură dublă de actor şi narator, Penelopiada îşi propune să răspundă acestor două întrebări, şi nu numai, printr-o reinterpretare feminist-postmodernă a mitului clasic, o reinterpretare care, de data aceasta, se va concentra asupra reginei şi a versiunii ei asupra celor întîmplate. Atwood nu este la primul experiment de acest fel. În The Bluebeard’s Egg, o povestire apărută în volumul omonim din 1983, dar şi în minificţiunea Gertrude Talks Back, publicată în mai recentul Good Bones (1992), Atwood reinterpretează personaje-cheie ale literaturii occidentale, demitizînd inteligent şi cu umor paradigme mentale care, dacă nu pot fi schimbate, merită măcar deconspirate. Această deconspirare se face însă extrem de discret şi nuanţat, tonul ironic al autoarei nefiind, intuiesc, întotdeauna sesizat. Este poate chiar ceea ce vrea să transmită autoarea cînd, prin intermediul Penelopei, recurge la tot felul de stratageme menite să ne sugereze intenţiile sale subversive. Unul dintre aceste tertipuri apare încă de la primele pagini. Cum poţi să reactualizezi un personaj legendar asemenea Penelopei? Cum poţi să-l faci interesant pentru publicul secolului XXI, căruia Penelopa i se adresează în mod explicit? Pentru a obţine efectul de captatio benevolentiae, Atwood recurge la artificiul vieţii de după moarte.

 

În Penelopiada, Penelopa ne vorbeşte de dincolo de mormînt, adică din Hades, unde spiritul ei trăieşte şi va trăi in aeternum, alături de celelalte spirite care, cîndva, i-au însoţit existenţa. „Nemurirea“ Penelopei poate fi interpretată imediat şi ca indicativ al simbolisticii din spatele personajului. Penelopa, ca epitom al fidelităţii, este hărăzită să dăinuiască pentru totdeauna în mentalul colectiv al umanităţii, însă această imagine, stereotipică în ultimă instanţă, nu este tocmai pe placul reginei din Itaca, dispusă, la 3.000 de ani de la moartea lui Homer, să spună în sfîrşit lucrurilor pe nume. Revoltîndu-se împotriva culturii masculine care a aşezat-o pe un piedestal tocmai în virtutea presupusei sale fidelităţi, invocînd-o ca pe un model de urmat pentru toate femeile. Penelopa îşi propune să destabilizeze acest mit chiar de la începutul miniromanului. „Nu-mi urmaţi exemplul, aş vrea să vă strig în faţă, dar cînd încerc să strig, glasul meu sună ca ţipătul unei bufniţe“. „Ţipătul de bufniţă“ invocat se poate substitui cu uşurinţă tocmai acelor semnificaţii mascate ale excursului ficţional, care, pentru a fi descoperite, necesită o anumită iniţiere (a se citi educaţie) din partea cititorului. Altfel, vorbele Penelopei (trimiterile lui Margaret Atwood) riscă să sune neinteligibil publicului neavizat, un simplu ţipăt de bufniţă. Caveat lector, cu alte cuvinte „şi acestea fiind spuse, povestirea poate începe“.  

Trecem aici peste copilăria Penelopei, aspră (tatăl ei încercînd chiar să o omoare, la interpretarea greşită a unui oracol care amintea prezenţa unui giulgiu la un moment dat) şi, mai ales, scurtă, atîta vreme cît, ajunsă la vîrsta de cincisprezece ani, părinţii ei hotărăsc că e numai bună de măritiş. Pe atunci, ca şi uneori în zilele noastre, căsătoriile nobiliare erau aranjate, astfel încît o mulţime de peţitori poposesc la castelul regelui Icarius al Spartei. Printre ei şi Ulise, care, scund în picioare şi lat în umeri, porneşte mai degrabă ca outsider în concursul de alergat al cărui învingător va fi automat declarat soţul Penelopei. Dar, aşa cum ştim din Odiseea, Ulise nu e doar inteligent, ci şi foarte şiret, un adevărat trickster al antichităţii. Ajutat şi de Tindar, tatăl Elenei din Troia, care strecoară un praf în băutura celorlalţi alergători, menit să-i încetinească, va cîştiga cursa, devenind astfel şi unicul cîştigător al mîinii Penelopei. În noaptea nunţii, odată ajunşi în patul nupţial, el îi va spune tinerei sale soţii că nu intenţioneză sub nici un chip să-i producă suferinţă. Dar, cum la uşă ascultă toate rubedeniile venite la ospăţ, care acum vor să savureze şi mult aşteptatul ţipăt virginal, ar face bine să se prefacă un pic pentru a-i mulţumi şi pe ei, după care noaptea va fi numai a lor. Remarca, obraznică, dar şi de bun-simţ, avînd în vedere contextul, trădează ceea ce Penelopa va numi ulterior talentul persuasiv al lui Ulise, puterea sa de convingere, sentimentul pe care ţi-l insufla că doar împreună vor putea înfrunta oricare obstacol, indiferent cît de dificil ar fi acesta. Într-adevăr, Ulise se înfăţişează drept un magician al cuvintelor, un narator de primă mînă care îşi foloseşte talentul oratoric pentru a-şi hipnotiza „victima“. În acelaşi timp însă, nici rolul auditorului nu este de neglijat. „Cred că asta a preţuit el cel mai mult la mine: disponibilitatea de a-i aprecia povestirile. Este o calitate subestimată la femei“, consideră Penelopa, într-o afirmaţie extrem de actuală.

 

Următoarea surpriză oferită de Ulise este hotărîrea sa de a părăsi palatul spartan pentru a se reîntoarce, nu singur, ci împreună cu Penelopa, în Itaca natală. Decizia nemulţumeşte familia miresei, dar Ulise rămîne neînduplecat. Ajuns pe insulă, Odiseu este primit regeşte, însă nimeni – deşi tocmai ea este motivul acestei primiri triumfale – nu se îngrijeşte prea mult de tînăra lui soţie, a cărei poziţie (de noră) în familie devine una extrem de ingrată. Cu timpul însă, dar numai după nopţi întregi de plînsete şi de suspine, ea ajunge să se acomodeze cu noul ei cămin şi toată lumea este în culmea bucuriei cînd dă naştere unui băieţel pe nume Telemac. Din nefericire, la un an de la naşterea copilului, un căpitan de corabie care poposise în port le dă de ştire că Elena a fugit cu tînărul Paris în Troia, spre disperarea şi furia cumplită a lui Menelau, soţul încornorat. Spun „din nefericire“, întrucît Ulise făcuse un pact (ideea îi aparţinuse) cu Menelau şi cu alţi camarazi ca, atunci cînd unul dintre ei va fi la ananghie, toţi ceilalţi îi vor sări în ajutor. Astfel, pentru următorii zece ani, departe de Penelopa şi de Itaca, Ulise se va lupta să cucerească Troia. La început, veştile nu întîrzie să apară. El însuşi nu pregetase să se facă remarcat, fie printr-un sfat preţios, fie îmbărbătînd soldaţii înaintea unui asediu, fie deghizîndu-se în sclav şi reuşind să pătrundă în cetate pentru a vorbi cu Elena despre sistemul de construcţie al porţilor, iniţiind apoi stratagema calului troian, planul perfect, insidios ca şi mintea care-l concepuse, care va conduce, în final, la căderea cetăţii. Au urmat apoi veştile legate de măcelul generalizat, moartea lui Ahile şi, în cele din urmă, vestea plecării corăbiilor greceşti înapoi spre casă. Drumul, aşa cum se ştie, se dovedeşte anevoios şi veştile se transformă treptat în zvonuri.

 

Unii declară că Ulise şi oamenii lui au fost văzuţi beţi turtă într-unul din porturile Egeei, iar apoi echipajul s-a revoltat ameninţîndu-l pe căpitan cu moartea. „Ba nu“, au spus alţii. „De fapt, mîncaseră toţi dintr-o plantă fermecată care-i făcuse să-şi piardă memoria şi numai Ulise a reuşit să-i salveze legîndu-i de mîini şi de picioare şi transportîndu-i cu forţa pe alte corăbii.“ „Ulise s-a luptat cu un ciclop ameninţător“, relatau unii. „Nici pe departe“, îi contraziceau alţii. Fusese vorba doar de patronul chior al unei taverne, revoltat atunci cînd Ulise a refuzat să plătească consumaţia. „Membrii echipajului au fost devoraţi de canibali“, s-au jurat unii. „Dimpotrivă“, susţineau alţii. Fusese doar o încăierare mai aprigă, care s-a lăsat cu muşcături de urechi, cu tăieturi de cuţit şi sînge curgînd din belşug. „Odiseu şi al său echipaj au fost musafirii unei zeiţe frumoase pe o insulă fermecată. Într-o zi, zeiţa i-a transformat echipajul în porci, dar, fiind îndrăgostită pînă peste cap de Ulise, cu care se culca în fiecare noapte, a încuviinţat să-i transforme pe marinari înapoi în oameni.“ „Nici vorbă“, ziceau alţii. „Bărbaţii fuseseră într-un bordel de lux unde Ulise s-a culcat cu matroana.“ „Ulise a coborît  în Hades“, afirmau unii, „pentru a consulta spiritele“. „Nici pomeneală“, conchideau alţii. „El se rătăcise şi fusese nevoit să înnopteze într-o peşteră plină de lilieci.“ „Navigînd pe mare, echipajul fusese la un pas de a se arunca peste bord, ispitiţi de cîntecele irezistibile ale Sirenelor. Noroc de Ulise, care le-a pus ceară în urechi pentru ca aceştia să nu mai poată auzi glasurile vrăjite ce-i ademeneau în apă.“ „Da’ de unde“, pufneau în rîs alţii. „Fusese vorba doar de un bordel sicilian, faimos pentru talentul muzical al curtezanelor, cît şi pentru ţinuta lor vestimentară.“ Menestrelii îşi făceau apariţia în cetate cîntînd versiunile înălţătoare, pomenind ciclopi, zei şi zeiţe care se opuneau venirii acasă a eroului sau, dimpotrivă, care încercau să-l ajute în călătoria sa. False sau adevărate, zvonurile ascundeau în spatele lor un lucru cert: anii treceau şi Ulise se lăsa aşteptat. În cele din urmă, şi aceste zvonuri contradictorii au încetat. De dor şi de inimă rea, Anticleia, mama lui Ulise, moare, în timp ce tatăl său se retrage la ţară, unde este adeseori văzut dînd de mîncare la porci.

 

Pentru a afla ce gîndesc peţitorii cu adevărat despre ea, dar şi pentru a le combate presiunile din ce în ce mai mari cu privire la recăsătorire, Penelopa îşi formează un grup de 12 servitoare, toate alese pe sprînceană, care să o ajute la punerea în aplicare a operaţiunii „giulgiul“ şi, totodată, să acţioneze ca agenţi dubli, urmînd să se prefacă atît aliatele, cît şi amantele Peţitorilor, pentru ca, mai apoi, să raporteze stăpînei informaţiile obţinute. Operaţiunea „giulgiul“ – coaserea şi descoaserea linţoliului pe o perioadă de trei ani, timp în care Penelopa nu încetează să spere că Ulise va reveni acasă – este deconspirată din greşeală de una din servitoare. Misiunea de spionaj continuă însă pe mai departe, Penelopa aflînd în acest fel că nici unul dintre Peţitori nu este cu adevărat îndrăgostit de ea (considerînd-o deja prea bătrînă la cei 35 de ani ai săi!), ci doar de averea ei, care le-ar fi revenit după moartea Penelopei, moarte care, la o adică, ar fi putut fi grăbită niţel.

 

Cînd poate nimeni nu mai spera, nici măcar Telemac, care între timp crescuse şi se aventurase deja pe mare în căutarea tatălui său, Ulise îşi face apariţia la porţile palatului. Prudent, el se dă drept cerşetor pentru a nu trezi suspiciunile Peţitorilor, dar şi pentru a putea evalua situaţia în linişte. În pofida celor 20 de ani scurşi, Penelopa îl recunoaşte, deşi nu se trădează. „Cerşetorul“ devine pe rînd obiectul batjocurii Peţitorilor, dar şi al servitoarelor care trebuiau să le cînte acestora în strună. Netulburat, Odiseu îndură cu stoicism toate umilinţele posibile. Într-una din seri, consultat de Penelopa cu privire la rezolvarea dramei ei personale, „cerşetorul“ o sfătuieşte să organizeze un concurs de tras cu arcul. Dar nu orice arc, adaugă acesta, ci legendarul arc curbat al lui Ulise. Mai precis, cine va reuşi să treacă o săgeată prin cercurile făcute în cozile a 12 topoare dispuse consecutiv se va putea căsători cu Penelopa. Aceasta din urmă îi relatează presupusului cerşetor şi un vis pe care-l avusese cu o seară înainte şi în care se făcea că un uliu uriaş ucidea 12 gîşte inofensive, foarte dragi Penelopei, care ciuguleau pe un cîmp. „Cerşetorul“ Ulise interpretează visul ca fiind o premoniţie a Penelopei cu privire la întoarcerea soţului ei care va omorî Peţitorii, dar nu spune nimic despre tristeţea adîncă a Penelopei la vederea gîştelor moarte.

 

În timpul masacrului care a urmat, Penelopa a dormit. Nu pentru că ar fi fost indiferentă sau prea obosită, ci pentru că Euricleia, bătrîna doică a lui Ulise, îi strecurase în băutura pe care i-o servise, la indicaţiile soţului rătăcitor, un narcotic puternic care a doborît-o instantaneu. Cînd în cele din urmă se trezeşte, tot Euricleia este cea care îi povesteşte cum s-au desfăşurat „ostilităţile“. Aşa cum era de aşteptat, nici unul dintre Peţitori nu reuşise măcar să încordeze arcul lui Ulise, ca să nu mai vorbim de tirul în sine. Atunci, „cerşetorul“, care pînă în acel moment privise calm de pe margine, făcu un pas înainte şi, încordînd cu putere arcul, trase o săgeată care străpunse pe rînd cercurile celor 12 topoare şi, în acest fel, cîştigă mîna Penelopei pentru a doua oară. Dar „cerşetorul“ nu se limitează doar la o singură săgeată. A doua poposeşte în gîtul lui Antinos, cel mai trufaş dintre Peţitori. Următorii sînt răpuşi fie cu arcul, fie cu sabia, Telemac alăturîndu-se tatălui său pentru a da şi el o mînă de ajutor. Odată ce decimează toţi peţitorii, Ulise îi porunceşte Euricleei să-i aducă dinainte pe toate cele 12 slujitoare necredincioase. Neştiind nimic despre stratagema Penelopei, Euricleia se conformează. Ulise le cere să spele sîngele foştilor lor amanţi, după care îi ordonă lui Telemac să le treacă pe toate prin sabie. Tînărul însă, nelipsit de iniţiativă, se gîndeşte să le prelungească suferinţa şi alege să le spînzure folosindu-se de o parîmă de corabie. Cînd toate corpurile atîrnă neînsufleţite de-a lungul parîmei, tatăl şi fiul purced la ciopîrţirea lui Menelantius, păstorul de capre, căruia îi taie pe rînd nasul, urechile, mîinile şi picioarele, dar şi organele genitale, care sînt azvîrlite la cîini.

 

Desigur, Penelopiada nu e doar o variantă prescurtată şi plină de umor sarcastic a Odiseei homerice. Aşa cum spuneam la început, Atwood reinterpretează mitul clasic încercînd să găsească o explicaţie la uciderea, aproape ritualică, a servitoarelor. De aceea, relatarea Penelopei este însoţită constant de corul celor 12 slujnice ce au jurat răzbunare eternă. Intervenţiile lor, zece la număr, dintre care cele mai multe în versuri, vin să arunce lumină asupra celor întîmplate. Fără posibilitatea de a se apăra pe timpul vieţii, ele, ca şi Penelopa, de altfel, au şansa să-şi spună acum povestea.

 

Astfel, în realitate, ele nu erau simple slujnice (maids), ci fecioare (maidens) aflate în slujba zeiţei Artemis, zeiţa fertilităţii şi a Lunii. Rolul lor era de a participa la un ritual de sacrificare ce debuta printr-o serie de orgii care glorificau fertilitatea naturii, pentru a continua apoi cu îmbăierea trupurilor în sîngele amanţilor omorîţi, în acest fel purificîndu-se şi refăcîndu-şi simbolic virginitatea, aşa cum însăşi zeiţa Artemis a procedat cînd s-a spălat în sîngele lui Acteon. Urma apoi sacrificiul în sine, acceptat cu seninătate, şi care reconstituia ultima fază a lunii (ultimul pătrar), înainte ca ciclul selenar să fie complet. De altfel, nici parîma de corabie folosită la spînzurătoare (şi ea nu mai puţin simbolică dacă ne gîndim la trupurile suspendate, asemenea lunii, deasupra pămîntului) nu era un element lipsit de semnificaţie, căci luna nouă are, într-adevăr, forma unei corăbii. Mai mult, arcul lui Ulise ar fi reprezentat în realitate arcul curbat în formă de semilună al lui Artemis folosit, aşa cum am văzut, pentru a trece o săgeată prin 12 cercuri (din nou cercul, ca simbol al lunii) cioplite în coada celor 12 topoare. Dar, ar putea spune cineva, numărul ciclurilor lunare este 13, şi nu 12, cîte fecioare erau. Într-adevăr, însă nu trebuie să o uităm pe regina Penelopa, cea care prezida peste cele 12 fecioare-preotese, întruchipînd-o pe însăşi zeiţa Artemis. La polul opus, mica armată a lui Ulise nu ar fi fost altceva decît un grup patriarhal de uzurpatori menit să detroneze supremaţia acestui cult al lunii, prin excelenţă matriarhal. Mai mult, cele 12 toporişti ar fi putut funcţiona pe post de labrys-uri, topoarele ritualice cu două tăişuri folosite în epoca minoică şi asociate cultului închinat lui Magna Mater, cu care se tăia capul regelui An la sfîrşitul ciclului celor 13 luni. Ulise, în postura de rege An la sfîrşit de domnie, s-a răsculat împotriva acestor ritualuri, spînzurînd în loc să fie spînzurat, emasculînd în loc să fie emasculat.