OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Irina MAVRODIN
Centrul de aur
Editura Scrisul Romanesc,
Craiova, 2003, 104 p.


Cea mai recenta carte de poezie a Irinei Mavrodin se intituleaza Centrul de aur. In vasta opera de teoreticiana si traducatoare a autoarei, poezia nu este partea „ascunsa“. E, mai degraba, parte a profilului unei personalitati complexe, exceptionale, pentru care granitele dintre literatura si viata au fost, mereu, extrem de sensibil trasate.

In Centrul de aur, forta deriva din sinceritatea cu care e asumata batrinetea. Seninatatea clasica e tulburata permanent de interogatii. Batrinetea nu e (doar) timpul intelepciunii, ci si acela al unei scrutari nemiloase, pornita dinspre o sensibilitate care refuza existenta inertiala. Timpul batrinetii e privit, de aceea, aparent paradoxal, cu incisivitate juvenila. „Starea de batrinete“, cum o numeste autoarea, e un amestec complex de euforie (auto)ironica si neliniste lucida. Prima ipostaza poate fi regasita intr-un poem ca delectatio morosa: „cit de perverse sint/ Doamne/ placerile batrinetii// de ce as mai vrea/ sa fiu tinara?“. A doua poate fi descoperita intr-unul dintre cele mai frumoase poeme ale cartii, Orasul: „ma plimb pe strazile/ murdare ale Orasului// splendoarea murdariei/ batrinii care mor/ tirindu-se pe trotuare/ si murmurind/ rugaciuni“.
De la asumarea deplina a „starii de batrinete“ trebuie inteleasa si imaginea-refren a „animalului“, personaj complex, cu semnificatii diverse. Desigur, la suprafata, „animalul“ e opus fiintei umane ajunse la crepuscul. Exista aici o structura antinomica: intelepciunea, fie ea si minata ironic, a batrinetii, se opune vitalitatii instinctuale.

Am putea descoperi aici, chiar din poemul de deschidere a cartii, din nou in patul meu, o nota expresionista bine temperata: „sint din nou/ in patul meu/ simt iar la capatii/ respiratia animalului// botul lui sfint/ ma atinge pe frunte/ pornim impreuna prin hatisuri/ vorbim intr-o limba care nu-i limba mea// sau poate doar e tacerea/ poate eu insami sint animalul/ si el este eu“. Jocul schimbarii identitatilor ramine in spatiul oniric, starea de veghe marcind distanta dintre „om“ si „animal“. Distanta nu e creata transant, explicit, ci din nou printr-o intrebare: „omule// de ce sa folosesti/ atit de multe cuvinte/ cind totul poate fi spus/ cu unul singur:/ animal/ si poate doar inca unul: instinct“. Intrebarea care pare a se strecura dincolo de dihotomia marcata subtil este una care pare a-i fi adresata Irinei Mavrodin insesi. In termeni generici, ea s-ar putea rezuma astfel: „La ce bun?“. De aici, de la acest „la ce bun?“, am putea mai bine percepe tonul elegiac pe care il capata poezia autoarei. Un poem ca rugaciune e construit prin repetarea de noua ori a sintagmei „desertaciunea desertaciunilor“, careia i se adauga, ca un ultim vers, „amin“.

Asumarea deplina a batrinetii inseamna si reflectie asupra mortii. Un poem reface, in cheia Irinei Mavrodin, o celebra sintagma eminesciana, nu credeam sa-nvat...: „si iata ca totusi/ invat a muri/ imi fac ordine prin hirtii/ gospodareste/ si in cele citeva amintiri de familie/ vechi lucrusoare uzate// si sper ca toate/ in cele patru vinturi/ se vor risipi“. Resemnarea are, la polul opus, din nou, vitalitatea instinctuala a „animalului“, fascinanta prin simplitatea ei. „La ce bun?“, intrebarea esentiala a cartii, pune fata in fata o existenta complexa, traita in interiorul culturii, si reversul ei. Fata in fata cu o femeie de la tara, eul traieste o surda, zadarnica revolta: „cu miinile in poala/ stau linistita/ sint o femeie de la tara// femeia din fata mea/ mi-am innodat bine/ basmaua neagra/ pe sub barbie// si ma gindesc la ale mele/ la tot ce am lasat acasa/ la porcul zeu/ din grasa lui mocirla// la vaca zeita“. Diferentele, toate cite sint, se sterg in fata mortii. Orgoliile sint, toate, inutile.

Nuanta religioasa a poeziei Irinei Mavrodin este o posibila solutie la intrebarile, la nelinistile care insotesc „starea de batrinete“. Patetismul e estompat de natura profund reflexiva a poetei, pentru care intrebarile par fara sfirsit.
Poate cea mai impresionanta reflectie a cartii este cea asupra maternitatii, de regasit intr-un poem cum e blestemul: „sint fiica fiicei mele/ care nu exista/ acesta-i blestemul/ presupun// orice cuvint in plus/ ar fi de prisos“. Este si acesta un semn al puterii pe care o are confesiunea Irinei Mavrodin din Centrul de aur, confesiune situata, mereu, la fragila granita dintre viata si moarte. Sensibila, profund reflexiva, cu o putere izvorita din sinceritate, poezia Irinei Mavrodin are, rareori, un continut moralizator explicit. „Cind mina brutala smulge/ faptura pe care vie/ ieri o stiai/ o tu omule/ cel marginit/ la suflet si la minte// cum izbutesti sa ramii la fel de mincinos/ si de lacom?// la intrebarea asta/ cred eu/ nu exista raspuns“.

Centrul de aur e construit din poeme scurte, ce contin, dincolo de forta sinceritatii, o accentuata deschidere catre picturalitate. Ea deriva din dimensiunea onirica a textului poetic, care naste, cred, doua feluri de „pictura“: una concreta, amintind de realistii englezi, ca in somnul, si una abstracta, ca in obsesie: „mi se intimpla/ sa visez/ in noptile cu extraveral// concepte cu forma si culoare/ materii dense/ lichide care/ imi curg pe miini// frumusetea este un/ patrat de fier/ rosu gros si greu/ care ma stringe de git“.
Poate ca exista, uneori, un exces de reflexivitate in aceasta carte, poate ca, uneori, ca in epifanii, vocatia de teoretician a Irinei Mavrodin „inunda“ poemele. Dincolo insa de acestea, Centrul de aur este o remarcabila, puternica, sincera confesiune asupra „starii de batrinete“.