OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

La absolut orice, desigur, şi, la fel de adevărat, la absolut nimic. Din nefericire, nu este singurul personaj carnavalesc omniprezent pe ecranele televizoarelor din patria mumă. Indiferent care este tema unei dezbateri, indiferent de domeniul abordat de un moderator sau altul, aceleaşi figuri se perindă prin faţa ochilor noştri, la orice oră din zi sau din noapte: Adrian Păunescu, Valentin Stan, Tudor Octavian, Silviu Prigoană, Mugur Ciuvică, Ion Cristoiu, o cohortă întreagă de „competenţi“, impostori atoateştiutori, oameni care nu au nici un scrupul în a-şi livra impresiile pe post de „comentarii politice“ sau „analize obiective“. Datul cu părerea a devenit, prin intermediul televiziunilor comerciale, un sport naţional. S-ar putea spune că, pentru a apărea la televizor (şi, în cele mai multe cazuri, pentru a intra în politică), cele mai importante criterii de selecţie sînt spiritul gregar, capacitatea de a vorbi fără a avea nimic de spus, lipsa de măsură, încrîncenarea isteroidă, comportamentul obsesional şi, ca un corolar, diletantismul neţărmurit.

 

Sigur, s-ar putea replica, la aşa politicieni – indiferent de culoarea lor politică, de vreme ce traseismul e regulă generală şi are ca efect anularea diferenţelor doctrinare între partide –, aşa comentatori. „Marea trăncăneală“, formulă prin care Mircea Iorgulescu rezuma, inspirat, lumea lui Caragiale, caracterizează astăzi (poate mai mult ca oricînd) realitatea politică şi cea mediatică de la noi. Cine priveşte emisiunile informative de pe BBC, TV5 sau CNN nu poate să nu constate diferenţa enormă între ceea ce se oferă acolo ca ştire, dezbatere sau talk-show şi ceea ce apare pe canalele autohtone: accentul pus pe informaţie, pe calitatea dezbaterilor, pe profesionalism (al realizatorilor şi al invitaţilor deopotrivă) versus demagogie, populism, stupiditate, amatorism. Ceea ce frapează în programele televiziunilor de la noi este absenţa ideilor, a doctrinelor, a ideologiilor. Vidul ideatic este frenetic promovat de indivizi pentru care unica raţiune de a fi pare superproducţia de vorbe goale, lipsită de orice fundament şi de orice legătură cu realitatea socială.

 

Îndrăznesc să cred că din nimic, nimic nu poate răsări. Cînd exigenţa noastră faţă de cei care ne reprezintă (fie ei politicieni sau jurnalişti) e minimă, nu ne putem aştepta la rezultate spectaculoase de pe urma activităţii lor. Cîtă vreme acceptăm să primim lecţii de moralitate şi democraţie de la indivizi compromişi, care s-au remarcat prin cameleonism, demagogie şi impostură nu putem avea pretenţia ca existenţa noastră să se schimbe. Trăim, de altfel, în plin paradox: acuzăm la tot pasul Corupţia, dar continuăm să îi votăm pe corupţi, denunţăm totalitarismul comunist, dar pledăm pentru superioritatea sistemului monopartit şi a republicii prezidenţiale, îi punem la stîlpul infamiei pe colaboratorii fostei securităţi, dar nu ne deranjează candidatura la funcţia de premier a unui fost ofiţer al infamantei instituţii, condamnăm comunismul, dar continuăm să gîndim în alb şi negru, simplificînd realitatea şi demonizîndu-i pe toţi cei care au o altă opinie decît noi, arătăm cu degetul imoralitatea Celuilalt şi ne facem că nu vedem imoralitatea din ochii noştri...