La absolut orice, desigur, şi, la fel
de adevărat, la absolut nimic. Din nefericire, nu este singurul
personaj carnavalesc omniprezent pe ecranele televizoarelor din
patria mumă. Indiferent care este tema unei dezbateri, indiferent de
domeniul abordat de un moderator sau altul, aceleaşi figuri se
perindă prin faţa ochilor noştri, la orice oră din zi sau din
noapte: Adrian Păunescu, Valentin Stan, Tudor Octavian, Silviu
Prigoană, Mugur Ciuvică, Ion Cristoiu, o cohortă întreagă
de „competenţi“, impostori atoateştiutori, oameni care nu au
nici un scrupul în a-şi livra impresiile pe post de
„comentarii politice“ sau „analize obiective“. Datul cu
părerea a devenit, prin intermediul televiziunilor comerciale, un
sport naţional. S-ar putea spune că, pentru a apărea la televizor
(şi, în cele mai multe cazuri, pentru a intra în
politică), cele mai importante criterii de selecţie sînt
spiritul gregar, capacitatea de a vorbi fără a avea nimic de spus,
lipsa de măsură, încrîncenarea isteroidă,
comportamentul obsesional şi, ca un corolar, diletantismul
neţărmurit.
Sigur, s-ar putea replica, la aşa politicieni –
indiferent de culoarea lor politică, de vreme ce traseismul e regulă
generală şi are ca efect anularea diferenţelor doctrinare între
partide –, aşa comentatori. „Marea trăncăneală“, formulă
prin care Mircea Iorgulescu rezuma, inspirat, lumea lui Caragiale,
caracterizează astăzi (poate mai mult ca oricînd) realitatea
politică şi cea mediatică de la noi. Cine priveşte emisiunile
informative de pe BBC, TV5 sau CNN nu poate să nu constate diferenţa
enormă între ceea ce se oferă acolo ca ştire, dezbatere sau
talk-show şi ceea ce apare pe canalele autohtone: accentul pus pe
informaţie, pe calitatea dezbaterilor, pe profesionalism (al
realizatorilor şi al invitaţilor deopotrivă) versus demagogie,
populism, stupiditate, amatorism. Ceea ce frapează în
programele televiziunilor de la noi este absenţa ideilor, a
doctrinelor, a ideologiilor. Vidul ideatic este frenetic promovat de
indivizi pentru care unica raţiune de a fi pare superproducţia de
vorbe goale, lipsită de orice fundament şi de orice legătură cu
realitatea socială.
Îndrăznesc să cred că din
nimic, nimic nu poate răsări. Cînd exigenţa noastră faţă
de cei care ne reprezintă (fie ei politicieni sau jurnalişti) e
minimă, nu ne putem aştepta la rezultate spectaculoase de pe urma
activităţii lor. Cîtă vreme acceptăm să primim lecţii de
moralitate şi democraţie de la indivizi compromişi, care s-au
remarcat prin cameleonism, demagogie şi impostură nu putem avea
pretenţia ca existenţa noastră să se schimbe. Trăim, de altfel,
în plin paradox: acuzăm la tot pasul Corupţia, dar continuăm
să îi votăm pe corupţi, denunţăm totalitarismul comunist,
dar pledăm pentru superioritatea sistemului monopartit şi a
republicii prezidenţiale, îi punem la stîlpul infamiei
pe colaboratorii fostei securităţi, dar nu ne deranjează
candidatura la funcţia de premier a unui fost ofiţer al infamantei
instituţii, condamnăm comunismul, dar continuăm să gîndim
în alb şi negru, simplificînd realitatea şi
demonizîndu-i pe toţi cei care au o altă opinie decît
noi, arătăm cu degetul imoralitatea Celuilalt şi ne facem că nu
vedem imoralitatea din ochii noştri...
Polarizarea tot mai accentuată (în
ultimii trei ani) a societăţii româneşti – fenomen
omniprezent la începutul anilor ’90, pe care îl
credeam, totuşi, depăşit – denotă incapacitatea noastră de a
ne maturiza şi de a ieşi din logica de tip „cine nu-i cu noi e
împotriva noastră“, specifică regimurilor totalitare. Şi,
la fel de nocivă, permanentizarea mahalalei în viaţa publică,
una dintre consecinţele imediate pe care obsesia ratingului le
antrenează.
A vorbi despre idei, despre valori,
despre responsabilitate individuală sau despre doctrine politice a
devenit un nonsens în confuzia generală ce caracterizează
societatea autohtonă. Întemeiată pe ignoranţă şi pe
competiţia imposturilor preţioase, plimbate cu alai pe la
televiziuni cu rating – cîtă inconsistenţă, atîta
omniprezenţă mediatică – societatea românească este în
plină criză: criză de idei, criză de legimitate, criză de
identitate.