OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dacă mă gîndesc la M. Ivănescu, întîi mă gîndesc la o uriaşă şi tulbure frică – de viaţă, de moarte, de amintiri (amintirile cele mai adînci, spaimele copilăriei), o frică paralizantă ca în faţa unui pericol iminent. Apoi mă gîndesc la singurătate, la o lumină cînd blîndă, de seară de toamnă, cînd „urîtă“, „scăzută“, de zi ploioasă şi rece. Ceva din această frică mi s-a transmis, în anii, cîţiva la număr, în care am fost aproape de M. Ivănescu, „sufleteşte“ şi „fiziceşte“, vizitîndu-l cît de des puteam, adesea împreună cu fratele meu Teodor. I-am scris cîteva scrisori. Într-un rînd, mi-a răspuns, pe două file îngălbenite. Rînduri bătute la bătrîna sa maşină de scris (care-şi ducea acum veacul pe masa din bucătărie) şi corectate de mînă. Şi, în josul paginii, o semnătură de mînă, cu pixul. Chinuită. (Pe masa din bucătărie erau reviste şi tot felul de foi vechi, acolo m. ne punea periodic să scotocim după multele sale manuscrise rătăcite.)    
*
Casa scorojită şi prăfuită din Sibiu, de pe Vasile Aron nr.3. Poarta încuiată. Paşii tîrşîiţi apropiindu-se pe alee. Cheia răsucindu-se în broască. Statura scundă a lui M. Ivănescu. Părul mai lung decît îmi imaginam, alb, ochelarii cu rame groase, prăfoşi. Un zîmbet timid, de întîmpinare. „Nu credeam că o să mai ajungeţi.“ Mîinile înguste, reci, cu degete subţiri. Treptele de la intrare. (Cinci?) Scăunelul acela de epocă ca un recamier minatural din vestibul. („Acela îi plăcea şi Stelei.“) Camera mare, cu miros de praf. Patul de suferinţă. Fotoliile adînci şi măsuţa cu o sticlă şi pahare. Oglinda. Noptiera cu un ceas deşteptător străvechi, plină de medicamente şi de cărţi. În camera de alături, ce a mai rămas din celebra bibliotecă. Sute de cărţi „împrumutate“.
*
M. Ivănescu citindu-mi pe nerăsuflate, cufundat într-unul din aceste fotolii şi părînd astfel şi mai împuţinat trupeşte, dintr-un volum nemţesc, traducînd direct. Poveşti, de Hesse. Cu opriri pentru a-şi „trage răsuflarea“ sau „sufletul“, îmbujorat de efort. Fericit, chiar dacă nemulţumit de cum traduce. Cu paranteze şi explicaţii nenumărate.
 
*
M. Ivănescu în grădina casei sale, unde nu mai ieşise de cîţiva ani, de cînd îi murise soţia. L-am convins să iasă în aerul vesel de primăvară. (Oare atunci erau înflorite clematitele de lîngă treptele de la intrare? Nu mai văzusem niciodată asemenea flori.) Stăteam pe o băncuţă – sau erau nişte scaune ciudate, de cauciuc? – şi ne bucuram de soare, în curte mişunau vaca Domnului, m. ivănescu se ferea să nu calce vreo gînganie cu paşii săi nesiguri, mărunţi, grăbiţi, tîrşîiţi. Mîncam sandviciuri de la non-stopul din colţ. (Altă dată, cu Matei, i-am făcut, în bucătăria cu manuscrise, supă de legume şi paste cu brînză. Şi m. a mîncat cu poftă. Altă dată i-am adus pandişpan cu piersici pregătit de mine, de-acasă. Altă dată am mîncat împreună o pizza de cartier, iar mie mi-a fost foarte rău noaptea. Altă dată am băut chiar puţină votcă. Întotdeauna „Absolut“. Altădată)
*
Uneori mă plimbam, de fapt mă pierdeam pe străduţele din zona Armenească, în căutarea casei din Spătarului nr. 6. Îl sunam pe M. Ivănescu de pe mobil şi m. ivănescu mă dirija pe străduţe, mă întreba „aţi ajuns la rond?“ şi îmi descria drumul său spre şcoală. Casa din Spătarului 6 era scundă, întunecată, cu obloanele trase. Nu se auzea nimic dinăuntru. Pe stradă, copiii jucau mingea şi rîdeau. Era un amurg frumos.
*
M. Ivănescu, de ziua lui. Suntem cu Matei şi cu Denisa. („Deniza este o zeiţă“.) Aşteptăm apariţia unor indivizi în căsuţa prăfuită şi uitată din Vasile Aron. M. Ivănescu va fi uns doctor al Universităţii din Sibiu. Apar indivizii (în togi negre cu pălării roşii?) care îl fac „illustrissimus vir“, printre altele, aşa scria pe hrisovul cu laudatio, vîrît într-un tub. M. Ivănescu este şi el îmbrăcat pentru ceremonie. Se cîntă Gaudeamus. Total disonant cu pereţii prăfuiţi şi mobilele greoaie. O privire furişă a lui m. în oglinda înaltă. M. este emoţionat, umil şi stingherit. Dar apoi o să rîdem mult. Noi ne cazasem la hotelul „Emigrantul“ (alegerea lui Matei). Toţi suntem nişte emigranţi. Şi rîdem mult. Matei, Denisa şi m. deapănă amintiri. Eu şi Teodor suntem martorii scenei. Lumina se colorează ca nişte cioburi de vitralii la amiază. Era atunci un altfel de soare.
*
M., Uca şi Matei. Eu şi Teodor sîntem din nou martorii scenei. Copiii îi privesc pe „bătrîni“ rîzînd ca nişte adolescenţi. Discutăm despre politică, despre victime şi torţionari, despre securişti sub sau fără acoperire. Despre scriitori de ieri şi de azi. M. Ivănescu se declară un comunist convins. Matei este plin de înţelegere superioară. România este ţara miracolelor de tot felul. Rîdem. Rîdem chiar şi de deşertăciune.
*
M. Ivănescu cu mîinile întinse înainte, jucînd tremurul mîinilor, ca într-un film pentru copii, ca într-un roman gotic? M. Ivănescu rîde, vrea să ne sperie.
Rîsul lui m., deschis, tineresc, mici icnete în avalanşă. Cu mîna la gură, parcă pentru a-şi acoperi rîsul. Urmează tusea cardiacă. Sau nişte „hm“-uri elocvente. (Grimasa abilă cu un colţ al gurii strîns într-o parte. Numai povestitorul şi marii săi prieteni îi prind, pînditori, înţelesurile.)
Cu paşii lui tîrşîiţi, m.i. merge spre bucătărie, oboseşte, duce mîna la inimă, suspină adînc, oftează. „Cîtă suferinţă! “ (o scenă de o „emoţie reţinută“) Priveşte lăcrimos. (Nu vede bine. Mai tîrziu din ce în ce mai ceţos, apoi aproape deloc. Acum doi ani, cînd ne-am văzut ultima oară, doar conturul feţelor. Iar eu îmi amintesc de atunci doar mîinile înguste, cuibărite una într-alta. Sau încrucişate pe piept?)  
M. are cîteva bancnote ascunse într-un carte groasă de filozofie, plasată abil într-un teanc, în echilibru instabil pe pervaz. M. insistă şi îmi dă „bani de drum“. Mai căutăm odată cartea pe care i-am adus-o (nu mai ştim cînd), una din preferatele copilăriei lui, aceea cu coperţi roşii, de care îmi povestise, iar eu o găsisem într-un anticariat. E celebră, cu texte şi desene de acelaşi mare poet. Despre pisici. Pisica, ea este mereu singură (ca şi povestitorul). Am uitat numele celebrului autor. Dar de ce despre m. ivănescu lumea întreabă invariabil doar dacă mai are multe pisici. 10, 11? Nici una, răspund invariabil eu. (Dna Drăghici, care are grijă de m., „deţine“ doar o căţeluşă. Parcă chioară şi grasă. M.s-a ataşat de ea. Dar i-am uitat numele. În fundul curţii, un individ supranumit Capră, care „malaxa“ prin zonă, creştea iepuri.)
*
m. este părăsit de toţi. Fostul său coleg de şcoală, Ion Iliescu, a aflat că se află într-o situaţie precară şi i-a telefonat. Pe m. ivănescu nimeni nu îl poate ajuta cu nimic.(m.  ivănescu a primit după aceea, prin nişte interpuşi, parcă, un sac de cartofi.) Şi N. Manolescu s-a interesat de situaţia lui m. ivănescu. I-a dat un premiu (nu unul mare, dar consistent). Cu această ocazie (sau cu alta), într-un ziar local a apărut o ştire despre poetul Ivănescu Cezar.
m. ni se plînge la telefon că nu l-am mai sunat de cîteva luni şi că nu l-am mai vizitat de peste un an. Au trecut, poate, 2-3 săptămîni. 
m. este adesea „galben de invidie“.
m. are în cap un întreg roman în versuri.
Cînd vorbim la telefon, se aude, prietenoasă, tusea cardiacă. Ce mai citiţi? Nouă ne e dor de dvs. M.nu crede, l-am uitat „cu totul“ pe m. ivănescu. Dar oricum m. ivănescu nu merită nimic. M. ivănescu vorbeşte despre sine ca despre altul. Acordînd la feminin. Versul ăsta nu e din dumneavoastră? îl întreb. Şi m. recită întreg poemul. Uneori, îl consult telefonic pe post de enciclopedie sau dicţionar. M. Ivănescu identifică orice citat, orice titlu. Chiar şi în nemţeşte. Deşi susţine că şi-a pierdut memoria, m. ştie tot. De-asta am păstrat o ancestrală frică de m.ivănescu.  
*
i-am promis lui m. că voi veni la înmormîntarea lui. Ştiu că îi era frică, foarte frică de moarte ca de o imensă implacabilă singurătate.
Atît de mult semăna la răscruce de vînturi cu m. ivănescu, încît am crezut mult timp că el a tradus-o, ivănescizînd-o.
I-am povestit odată visul meu despre cum e cînd mori: o singurătate apăsătoare, groaznică, senzaţia că eşti în afara timpului, mai grea decît un pietroi pe piept şi disperarea că nimic nu se va schimba, că nu te poţi salva. (După acest vis, m-am întors, în viaţa reală, la o nouă viaţă. M-am îndepărtat inconştient de m. ivănescu. L-am lăsat pe teodor să rîdă cu el. După un timp a apărut ana şi ana l-a sunat aproape în fiecare zi în ultimii ani. M. a mai îmbătrînit, dar a mai scris cîte un poem. Eu am făcut doi copii. L-am mai văzut o dată, cu maria. Era aproape orb, dar îmi surîdea la fel, de pe patul de suferinţă. Acum stătea în camera cu cărţi. Recunosc. M-am îndepărtat de m. din frică. M-am apropiat prea tare de viaţă. Nu mă voi duce la înmormîntare. Voi călca promisiunea. Nu vreau să văd un mort. Voi scrie despre un om viu. El ştie cît l-am iubit, cît îl iubim.)
*
Odată, am visat că mergeam la sibiu în zbor. Zburam dînd din mîini, ca o pasăre, deasupra văii oltului. Sub mine, se deschideau văi adînci şi multicolore, în tonuri stridente. A fost ultima dată cînd am visat că zbor. Lui m. i-a plăcut că am venit astfel la el, într-un vis.
*
Am deschis volumul de „poeme vechi, nouă” la întîmplare. S-a deschis la pagina 100. „despre necesitatea despărţirii”.
Dar de ce să ne despărţim?