OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Abia acum, cind stim ca s-a dus intr-o lume mai buna, ne dam seama cu totii, mai tinerii lui prieteni, cit de mult ne-a lipsit in ultimii opt ani, de cind se stabilise in Germania.

Erau atunci, la inceputul anilor ’90, vremuri agitate: nu se domolisera inca marile tensiuni politice de dupa caderea regimului comunist si eram absorbiti fiecare de multele lucruri de facut deodata, incit nici nu-mi amintesc cind a plecat. Sotia lui, Ruth (care s-a stins si ea, in aceeasi noapte, fara – pare-se – sa i se fi spus ca el murise cu putin timp inainte), avea o sora la Berlin. Au cerut acolo naturalizarea, insa au prins perioada inaspririi conditiilor de acordare a cetateniei germane, ceea ce i-a obligat sa ramina departe de tara. Nu s-au mai intors si nu i-am mai vazut niciodata. Prietenii nostri Ioana, George, Mircea si altii l-au vizitat pe Croh la Berlin – si povestesc in aceste pagini ca l-au gasit neschimbat. In fotografia facuta de Ioana in 1998, e vizibil mai imbatrinit decit era la inceputul deceniului, dar pare – intr-adevar – acelasi: adus de spate ca-ntotdeauna, parca putintel mai nesigur pe picioare, dar calm, respirind nu-stiu-ce aer hitru, subtire-ironic, care-l prindea extraordinar si pe care si-l „juca“ incintat, intr-un amestec de seriozitate si bonomie, de rafinament si ingenuitate.
Cine nu l-a cunoscut decit ca persoana publica, profesor universitar, sau doar din cartile lui savante, greu l-ar putea imagina pe Croh cel pe care-l stim noi, apropiatii lui mai virstnici sau mai tineri. La Cenaclul „Junimea“, in conversatiile cotidiene sau in mici reuniuni private lasa la o parte formalismele precaute si devenea el insusi: destins, glumet, om de spirit, cald, prietenos. Nu puteai sa-i fii apropiat in alti termeni, drept pentru care il si numesc acum „mai virstnicul nostru prieten“. Asa se purta fata de noi si asa i-ar fi placut sa-i spunem: prietenul nostru.


La urma urmei, era in multe privinte mai tinar decit noi. Avea o inteligenta ascutita si o curiozitate scormonitoare fata de tot ce era nou, in primul rind – fireste – in materie de literatura, dar nu numai. Il pasionau experimentele creative de orice fel. Era deschis si intelegea repede. Parca ciulea urechile atunci cind dadea de sunetul atragator al ingeniozitatii, al surprizei, al nastrusniciei. A fost un mare fan, inca din tinerete, al avangardei europene (poseda colectii rarissime ale unor publicatii surrealiste frantuzesti din perioada interbelica). Invatase de la marii trazniti ai secolului placerea jocului liber, a improvizatiei – si continua sa confectioneze de unul singur colajele avangardiste pe care le trimitea pe post de felicitari de sarbatori. Citise tot soiul de ciudatenii, ii stia pe de rost pe marginalii experimentali din – sa zicem – Germania cutarui deceniu, de unde-i scotea pentru cite o comparatie neasteptata pe marginea vreunei lecturi de cenaclu. Era la curent cu mersul lucrurilor prin strainataturi, primea cartile cele mai discutate ale momentului, citea in mai multe limbi straine, urmarea tehnicile noi de lectura – si a si aplicat citeva in incintatoarea lui carte Cinci prozatori in cinci feluri de lectura, joc superior cu meritele, dar si cu servitutile metodologiilor la moda, luate abia-simtit in balon, cu afectiune ironica.

Ii placeau fineturile intelectuale si stilistice si – mai ales – rasturnarile parodice. Nu punea genul comic mai prejos de cele solemne. Savura anecdotele si calambururile. Se amuza copios spunind bancuri cu evrei. A fost un cinefil adevarat si pasionat, dovada multele lui articole despre filme, pe care n-a mai apucat sa le stringa intre coperti de carte. Si a avut umorul – el, profesorul universitar, el, autorul de sobre tomuri de istorie literara – sa scrie tocmai proza S.F., jucindu-se si acolo cu formele literaturii, prefacindu-se ca le ia in serios, dar jonglindu-le – de fapt – glumet, cu dedesubturi subversive de care se amuza in secret. Mi-l amintesc povestind odata subiectul unei bucati pe care cenzura i-o scosese din Istoriile lui insolite: cu un sef de stat care, in loc sa le ofere supusilor sai o viata frumoasa, ii conecteaza pe toti la niste aparate care le dau doar iluzia fericirii; insa metoda se va intoarce impotriva lui, oamenii contectindu-l ei pe el la aparatul care-i va da iluzia ca-i stapineste in continuare!…

Tocmai ajunsesem in Berlin acum zece zile, vineri 28 martie. Pentru foarte scurt timp. Nu l-am cautat. Aflasem ca e bolnav, ca e in spital. Abia la intoarcere aveam sa aflu ca in noaptea aceea de vineri, undeva, in marele oras, el, mai virstnicul nostru prieten, se stinsese din viata. Plecase – de fapt – pentru noi in 1992 si asa ni-l vom aminti: undeva, departe, in Germania, in Berlinul exilului voluntar al lui Caragiale, de unde ne trimitea din cind in cind cite o scrisoare afectuoasa…