Zilele acestea, după o lungă şi grea suferinţă ne-am
despărţit de sculptorul Vasile Gorduz. Prezenţa lui Vasile Gorduz în viaţa
noastră artistică s-a făcut simţită încă de la începutul anilor ’60. El s-a
impus prin opţiunea pentru factura clasică a figuraţiei, pentru portret ca
reper major în definirea limbajului său plastic, pe de o parte, şi pentru un
simbolism ce aduce în prim-plan elemente de sorginte arhaică, pe de altă parte.
Vasile Gorduz nu a făcut parte din familia artiştilor foarte
productivi. Astăzi, privim în urmă şi ne gîndim cu spaimă că o expoziţie Gorduz
nu ar fi foarte simplu de organizat. Prezenţa lui a fost permanentă în viaţa
artistică, dar extrem de „economică“ în ceea ce priveşte cantitatea. El s-a
manifestat ca un artist aflat în căutarea esenţelor, aşteptînd momentul
„astral“ al împlinirii. Portretele sale sînt cercetări asupra formelor, sînt,
aşa cum mărturisea, „o stare de vibraţie a mai multor aspecte pe care modelul
real nu le poate avea laolaltă decît rareori“. Cum altfel am putea înţelege
acea elementaritate expresivă, în care totul este spus, totul este conţinut?
Păsări, animale fantastice, vietăţi fabuloase completează repertoriul imagistic
al creaţiei sale, descoperind, în timp, frumuseţea primară a materialităţii, a
semnului ce a pus întotdeauna o egalitate între acesta şi figuraţia lui.
Vasile Gorduz împlineşte două tendinţe importante ale
sculpturalităţii noastre. Pe de o parte, o sinteză de tip brâncuşian, ce
fructifică structuri formale din sfera ancestralităţii, iar pe de altă parte, o
explorare în zona fabulosului, a fantasticului ce ne poartă cu gîndul la
himerele lui Paciurea. În aceste zone trebuie căutată descendenţa sculptorului,
fără însă a neglija o bogată cultură clasică, pasiunea sa pentru cioplit şi
modelaj, pentru acea disciplină severă pe care sculpturalitatea a impus-o din
totdeauna. Vasile Gorduz a dat o mare importanţă procesului elaborării.
Modelajul extrem de fin şi de nuanţat din portretele sale, formele deschise,
„pentru a putea primi ceea ce mai apare pe parcurs“, creează privitorului acea
senzaţie directă, vie, a modelului.
Imaginaţia sculptorului a surprins continuu, astfel încît
această operă destul de restrînsă numeric este extrem de diversă. Fervoarea cu
care citeşte chipul celui portretizat l-a condus, în paralel, spre elaborarea
unui sistem de semne prin care el ipostaziază unitatea regnului viu. Permanent
prezente în sculptura sa sînt acele articulări complementare de fiinţe
fabuloase, oameni şi animale, păsări, un fel de strămoşi care „stau cu tălpile
pe pămînt şi pun urechea la pămînt“, toate acestea fiind repere ale sintezei de
maximă concentrare ce conduce spre elementaritatea semnului, spre un conţinut
care reverberează din fiecare lucrare semnată Vasile Gorduz.
Un asemenea artist ne lasă puţine monumente în spaţiul
nostru public. Chiar dacă nu am întîlnit foarte des sculptură de acest gen în
creaţia sa, pe parcursul anilor au existat cîteva provocări, în care
personalitatea sculptorului s-a manifestat din plin. Mă gîndesc la o ecvestră
reprezentîndu-l pe Ştefan cel Mare, o viziune ce ieşea din tiparele obişnuite
ale acestui tip de monument şi care nu şi-a găsit locul în spaţiul public,
macheta aflîndu-se încă în atelierul sculptorului. Dar Vasile Gorduz este
autorul a două importante lucrări de sculptură monumentală, aflate însă în
afara ţării. Una dintre ele este Traian, simbol al latinităţii noastre, aflată
la Sevillia, aproape de locul de naştere al împăratului, iar cealaltă lucrare
îi este dedicată lui Eminescu şi este amplasată la Montreal. În ambele
recunoaştem personalitatea artistului, care dă realismului puterea de a trăi în
dimensiunea atemporală a spiritualităţii. Traian, construcţie puternică,
robustă, poartă în braţe simbolul dacic şi priveşte încrezător din vîrful
coloanei pe care este amplasat spre malul Guadalquirului. Este un reper
emblematic, model pentru ceea ce a însemnat în concepţia lui Vasile Gorduz
figuraţia şi rolul sculpturii în spaţiul public.
În 2003, s-a amplasat, într-o piaţă din Montreal, o
sculptură reprezentîndu-l pe Eminescu, ultima lucrare monumentală a
sculptorului, care a stîrnit numeroase comentarii pro şi contra, pentru că, şi
de această dată, Vasile Gorduz iese din canoanele obişnuite ale reprezentării
tradiţionale a poetului naţional. Eminescu lui Gorduz trăieşte drama omului
marcat de genialitate, are umilinţa condiţiei sale, în raport cu
universalitatea. Eminescu lui Gorduz este unul dintre noi, el are puterea de a
trece dincolo de pragul obişnuit al înţelesurilor, pătrunde cu gîndul peste
limitele cunoaşterii directe, întrebător continuu în faţa atitudiniiprovocatoare a spiritului. Şi de această
dată, în viziunea lui Gorduz, esenţa conduce la o expresieconcentrată, limpede, la o acurateţe din care
emfaza dispare.
Consecvenţa manifestată de Vasile Gorduz de-a lungul celor
50 de ani de prezenţă în cultura română este un argument pentru soliditatea
concepţiei sale plastice. El a răspuns provocărilor venite din perspectiva
modernităţii prin poziţia singulară pe care o are în sculptura noastră
contemporană, prin acea sinteză dintre real şi ireal, dintre semn şi elementul
recognoscibil, dintre particular şi general, dînd curs unei profunde
culturalităţi, ce constituie mobilul acestei opere revigorate cu fiecare nouă
lucrare. Dispariţia lui lasă un mare gol în arta contemporană românească, iar
datoria noastră este de a pune în valoare opera lui Vasile Gorduz, de a realiza
ceea ce de mult ar fi trebuit –o mare
expoziţie personală şi un album.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters