OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Povestea lui Andrei/ Andrew – cele două nume par să desemneze două personalităţi distincte, căci, odată despărţit de părinţii şi de ţara sa, micul Andrei suferă o scindare lăuntrică, în încercarea de a se adapta noii sale vieţi – e clasică: în anii ’30, o familie de evrei din România se văd nevoiţi să-şi trimită fiul la Londra, la unchiul său Rudolf (fost Rudi Petrescu, actual Rudolf Peterson), un tenor de succes. Plecarea acestuia, precum şi călătoria spre Londra sau despărţirea de mama sa devin coşmare recurente, ce tulbură nopţile micului Andrew. Ele sînt, de fapt, o reflectare în inconştient a tragediei cumplite ce se petrece cu familia sa, pe care o intuieşte, dar care îi este ascunsă pînă la vîrsta de optsprezece ani: mama îi este tîrîtă de trei bărbaţi (care se întorc, însă, din război şi devin adevăraţi eroi, fără a mai plăti vreodată pentru fapta comisă) în pădurea din marginea oraşului, violată şi lăsată să moară, împreună cu copilul nenăscut încă, în zăpadă. Tatăl, neputînd să depăşească trauma, îşi pune capăt zilelor. Ferit de tragedia a cărei conştientizare ar fi putut avea urmări definitive asupra evoluţiei sale, Andrew creşte într-o casă luxoasă, înconjurat de servitorii pe care unchiul Rudolf îi consideră „prieteni“ şi de frumoasele frivole care trec prin existenţa acestuia, refugiindu-se, ca şi unchiul său, într-o spaţiu privilegiat, cel al operetei şi al spectacolului: lumea din Piratul din Balcani ori din Primăvara maghiară, cea puţin apreciată de critici, devin refugiul micului orfan, iar prietenii selecţi ai unchiului său îl introduc în boema londoneză a anilor ’40.

 

Dar lumea nou creată astfel e brutal întreruptă de rememorări fulgurante ale unor evenimente trecute, care, odată cu trecerea timpului, nu se estompează şi nici nu dispar, ci se transfigurează, convertindu-se în vise de un caracter aproape pictural, adevărate coşmaruri suprarealiste, în care Fecioara din icoană îşi scapă Pruncul din braţe, iar acesta se sparge în zeci de bucăţele. O raportare permanentă a naratorului la actul literar conferă textului un dramatism bine temperat, lipsit de efuziuni inutile dar şi de vreo formă de cinism care să vizeze întîmplările feroce ce se petrec în România pogromurilor, un soi de luciditate, de raţionalitate dublată de sensibilitate şi de teama că mesajul său nu va ajunge aşa cum ar dori la potenţialii cititori. Detaşîndu-se uneori brusc de propria scriitură, ca pentru a păstra obiectivitatea necesară mărturiei, dar implicat de fapt în ea, naratorul păstrează un anume echilibru, pe a cărui linie se joacă de fapt tot timpul,  şi care este totodată al tonalităţii ca şi al dozării epice.

Dezvoltînd faţă de unchiul său un sentiment de iubire ce frizează, la un moment dat, ca întotdeauna pornirile adolescentine, un soi de ambiguitate erotică, Andrew conştientizează că nici măcare posesiunea fizică nu ar putea satura, epuiza dragostea sa faţă de unchiul ce înlocuise totodată figura paternă şi pe cea maternă fiindu-i, în acelaşi timp, părinte, maestru, confident şi prieten.