OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Daca iubiti dragostea, o sa indragiti suprarealismul“ (manifest).*


– e citatul sub care Kunstsammlung Nordrhein-Westfalen isi distribuie declaratia de presa la retrospectiva Suprarealismul 1919-1944, recent deschisa la Düsseldorf. Sintem astfel preveniti. Titlul expozitiei** – fara alta propunere sintetica dincolo de cele cinci nume mari, urmate de puncte de suspensie care par sa vina din aceeasi zona a inefabilului curent cu motoul citat – se dovedeste inca de la primii pasi a fi un inutil understatement. Sute de lucrari – pictura, sculptura, grafica si colaj, fotografie si film, editii originale si documente de epoca – au dislocat complet colectia permanenta de arta contemporana a muzeului – eveniment aproape fara precedent aici. Aduse din toata lumea (deseori la o prima expunere in Germania), prezente sint, in afara de clasicii curentului – cu lucrarile majore si cu altele, mai rar vazute –, mai toate numele din prima generatie suprarealista.

Selectia de lucrari este rezultatul unui pariu ambitios: o expozitie istorica in doua sensuri ale cuvintului. Cu morga academica, dar fara miza teoretica (in schimb, cu mult bun-simt), disecate pe module istorice, iconografia suprarealismului (intre timp) popular si marginile necontroversate ale curentului se intilnesc in salile proiectate de arhitectul Michel Antonpietri. Istorica prin dimensiune: este ultima din seria de retrospective somptuoase pe care muzeul le-a oferit de-a lungul ultimului deceniu si ceva: Picasso, Schlemmer, Ernst, Schwitters, Magritte, fratii de Chirico… Istorica in conceptie: e limitata, din titlu, la prima perioada a suprarealismului; curatorul Werner Spiess ii fixeaza inceputul in 1919, anul in care apare Les Champs Magnétiques (André Breton si Philippe Soupault) – cu cinci ani inaintea Manifestului lui Breton, deci –, si sfirsitul in 1944, inceputul dispersarii grupului si al emigratiei unora dintre membrii sai, moment in care legatura, esentiala, cu Parisul se rupe (Nadeau, istoricul de referinta al miscarii, il fixa la inceputul razboiului).
Traseul expunerii se incheie cu reconstituirea colectiei de obiecte din atelierul lui Breton, aflata la o prima iesire din Paris – un fel de, spune curatorul, „arca a lui Noe“ a grupului. O caracterizare care s-ar potrivi intregii expozitii, daca despre asta ar fi vorba.


Cel mai mare numitor comun…

„Il n’y a pas de hasard, il n’y a que des rendez-vous“ (Éluard). O simpla reintilnire cu epiderma suprarealismului, fara insistente documentare, fara armonice filozofice, didactica asa cum didactica e o gradina botanica – exemplare rare si inscriptii alese cu atentie la asociatia poetica si la paradoxul cordial. Punctele de suspensie din titlu ne-au prevenit…
Nimic din virulenta, de altfel pina azi socanta pe alocuri, a suprarealismului nu apare subliniat. „Intentia mea a fost [...] sa ofer o expozitie care sa faca posibila prin insasi dimensiunea ei o noua lectura“, spune Werner Spiess***, curatorul expozitiei, „…sa arat un ansamblu care sa depuna marturie pentru bogatia iconografica si heterogenitatea suprarealismului“ si a caracterului sau experimental care „sta la baza tuturor pasilor prin care avea sa incerce mai tirziu sa se situeze dincolo de pictura si de arta muzeala“.

Expozitia se vrea punct de atractie pentru un public larg: la Centrul Pompidou a adus mai bine de jumatate de milion de vizitatori. La Düsseldorf, un alt mic Paris, renan, se asteapta cam 250.000 si, judecind dupa afluenta de acum, vor fi mult mai multi. Ajuns azi cu intelegerea artistica medie pe la expresionism (se spune), educat, intre timp, in spiritul tolerantei (normativa ca orice sistem, deci schematica) pentru formele bizare de expresie artistica (sau nu) si, poate, inarmat cu acele elemente de psihanaliza devenite bun obstesc, printre altele tocmai prin efortul suprarealistilor, turistul e chemat sa defileze prin fata cosmarelor din perioada interbelica. O face pasnic si un zimbet incintat umple salile. Daca suprarealismul avea, in ideea lui Breton, ca prim scop destabilizarea societatii burgheze – lucru care nu i-a reusit –, aceasta mare expozitie, facuta onest si cuprinzator, reuseste sa civilizeze suprarealismul pentru mic-burghezul cultural de azi. La Centrul Pompidou, expozitia se chema inca: La Révolution Surréaliste; pentru Düsseldorf, Werner Spiess a scurtat titlul si a imbogatit expunerea.

„Oroarea de razboi“ sta la originea acestei arte tragice (Breton) – „iesite din groaza coplesitoare de lume“ (Kahnweiler, despre André Masson). Revolutie care nu trebuie sa lase nici un aspect al existentei neatins (Breton). Delir erotic, sadomasochism; bizar, irational, melancolic, urit, oniric, halucinant, obscen, pasional (Tristan Tzara in eseul despre poezie). Farsa si provocare, abjectie de factura romantica si nesfirsit sarcasm baroc – dar: „Dupa catastrofa europeana, socurile suprarealiste au devenit neputincioase“ – Adorno, citat de Spiess. „Pictura trebuie ucisa“, spunea Joan Miró in 1927 si se razgindea, dupa razboi, notoriu si cu calmul expresiv al maturitatii asumate.


…si cel mai… mare multiplu (comun)

„Razboiul nu poate civiliza pe nimeni, pentru asta e nevoie de viata privata; publicitatea are desigur un efect asemanator cu al razboiului: impiedica procesul de civilizare. Acesta a fost de fapt baiul cu gasca suprarealistilor, au ratat momentul cind ar fi putut fi civilizati, si-au folosit revolta ca pe o chestiune nu privata, ci publica, si–au dorit publicitate, nu civilizatie si asa se face ca n–au reusit sa fie cu adevarat nici pasnici, nici pasionanti, n-au reusit sa fie nici propriu-zis in pas cu timpul si desigur in nici un caz rezonabili“ (Gertrude Stein, Amintiri).
Citatul de mai sus nu ar fi putut face parte din repertoriul de contexte despre care vorbim. Ne-a fost facut cadou in modul cel mai fortuit-surrealist chiar in clipa in care l-am putut aprecia mai bine: cind incercam sa punem ordine in vizita la aceasta retrospectiva simteam nevoia unui contrapunct. Un colaj (cit de suprarealist?) de citate** din explicatiile curatorului da o imagine destul de exacta asupra acestei expozitii-eveniment.
„Am preferat sa ma limitez la un «acvariu» care contine capodoperele epocii“, spune Werner Spiess. Si, altundeva: „Aceasta expozitie are doua scopuri principale. Mai intii vrea sa puna in practica principiul intersubiectivitatii, atit de drag suprarealistilor [...], ca sa se vada cum conceptul [...] de avangarda se elibereaza de acea teleologie pe care istoria artelor din secolul XX o pretuieste intr-atit Cézanne, cubism, futurism s.a.m.d. Conceptul de stil e abandonat aici ca sa putem pasi intr-o sfera a antropologiei noua si radicala“.

Selectia se apropie, intr-adevar, de limita posibilului pentru o asemenea expozitie. Werner Spiess e renumit pentru recorduri muzeistice. In schimb, dincolo de insinuarea, pe care o lasa deschisa, la adresa „istoriei artelor“, explicatia lui (teleologica!) ni se pare o rationalizare impusa de rezultatul grandios al demersului. Expunerea ilustreaza cronologic fluxuri de influenta si suspenda coerenta operei individuale, ale carei date sint astfel implicit presupuse ca prezente in bagajul privitorului – din alte expozitii ale lui Werner Spiess, printre altele. Iar conceptul de stil nici nu avea cum sa se aplice la suprarealism, expozitia e cel mult, sa zicem, cronica unei abandonari anuntate.

„Apoi (continua Spiess), cu ajutorul scenografiei lui Michel Antonpietri, vrem sa incercam sa facem posibile «epifanii» si surprize pentru ca, in epoca noastra burdusita de imagini, sa convingem publicul sa «vada cu ochi proaspeti».“ Intr-adevar, arhitectul a preparat o succesiune labirintica de spatii inchise – la Düsseldorf, repartizata pe mai multe niveluri si ceva mai rigida decit la Paris, unde ultimul etaj al Centrului Beaubourg nu impune constringeri arhitectonice. Albul amplifica puternic lumina, simezele evita consecvent perspectivele lungi, incaperile fragmentate de nise, pasaje, vitrine (citeva dintr-o expozitie din 1936) si firide capata aproape un caracter locuibil.

Aproape devenite mobilier, „epifaniile“ suprarealiste sint regizate pe episoade-surpriza. De pilda, reintilnirea intr-un colt a doi pereti pictati de Ernst pentru casa lui Eluard in 1923, unul din colectia permanenta a muzeului din Düsseldorf, celalalt imprumutat de la muzeul din Teheran. Sau numeroasele lucrari ale lui Dalí, pindind dupa vreun colt, care dubleaza lumina si tripleaza perspectiva locului. Sau fotografii, risipite prin sali ca pentru a prepara bucuria unei descoperiri fortuite, nu doar de Brassaï si Man Ray (printre altele citeva documente dintr-o expozitie suprarealista din 1936), ci si de Dora Maar, Eli Lotar, Tabard, Cahun, nume mai putin frecventate. Citeva lucrari ale lui Brauner. Citeva din anii ’30 ale lui Giacometti, invecinate si inrudite cu citeva ale lui Ernst (la el acasa in Düsseldorf). Multe objets trouvés si cadavres exquis. Dalí, Magritte, Miró (printr-o coincidenta „care stie ce face“, restul operei lui se poate vedea acum, o alta expozitie-eveniment la alt muzeu din oras), Picasso… asezati astfel incit suprarealismul sa-si gaseasca punctele de trecere in egala masura spre individualitatea artistlor, spre specificul propriu si spre sursele si consecintele mai indepartate.

Circuitul substantei in sistemul suprarealismului pare sa fie unul din scopurile demonstratiei. Sectiunea istorica e dublata de sectiuni transversale: prin materiale (obiecte gasite, suporturi picturale – de la glaspapier la decupaje tehnice etc.), prin morfemele bine cunoscute (organisme si obiecte hibride si fragmentele lor sau grafisme devenite aproape sigle ale suprarealismului), prin tehnicile de grup care se vor dezvolta in opere individuale (spre stilizare si abstractizare la un Masson sau Miró, spre un cubism consecvent la Picasso, spre manualitatea hiperacademica a unui Dalí, spre recuperarea, mai calda, a somatognozei la Giacometti, spre sintezele din ce in ce mai decis narative ale lui Ernst sau spre capetele de drum ale unor sateliti mai mici ai curentului). Densitatea si consecventa expunerii forteaza aproape asemenea raccourci-uri descriptive.


…si asemanarea specifica

„Daca am avea o privire mai ascutita, am vedea totul in miscare“ (Masson). „Daca nici cu ceea ce am reusit sa adunam aici, prin generozitatea atitor institutii [...] si colectionari privati, nu reusim sa provocam publicului ceva ca un soc, sa ii stimulam reflectia sau sa ii producem placere, atunci chiar ca sintem pierduti.“ Numai „intr-o anumita masura“ si-a dorit Spiess sa readuca nu iconografia, ci „redarea“, tehnica picturala in prim-planul zilelor noastre, dominate de „productia industriala de imagini televizuale“. „Si atunci devine evident“, continua Spiess, „ca fantasmagoria excesiva din film si literatura sdin filmul si literatura de azit isi are radacinile in suprarealism si in arta fantastica. Tot ceea ce ridica pretentia la irealitate, tot ceea ce perturba principiul sacrosanct al cauzalitatii sau credibilitatea ideii ca viata are un curs logic si determinat este o reminiscenta a suprarealismului. s…t Aceste imagini spun o poveste, dar nu stim care [...]. De altfel, aceasta va fi o expozitie care ofera mai multe intrebari decit raspunsuri.“ „Suprarealismul este o arta urbana, in strinsa relatie cu topografia pariziana si cu flaneria“, observa curatorul. Breton vedea pictura ca pe un drog. „Hazardul nu exista, exista numai intilniri“ (Eluard). „Suprarealismul se acorda bine cu postmodernismul actual, care permite juxtapunerea tuturor stilurilor“ (Spiess). Asadar, in cele din urma, nu o epifanie, ci o preumblare prin cvasitotalitatea reperelor suprarealismului, pe un traseu bine marcat.

–––––––
* Manifest suprarealist. Citate din textele suprarealistilor: culese de pe traseul expozitiei (unde servesc drept moto al diverselor sectiuni) si din publicatiile celor doua muzee.
** Surrealismus 1919-1944. Dalí, Max Ernst, Magritte, Miró, Picasso…, 20 iulie-24 noiembrie 2002, K20, Düsseldorf. Colaborare intre Centrul Pompidou, Paris (unde expozitia, sub titlul La Révolution Surréaliste, a fost deschisa intre 6 martie si 24 iunie 2002), si, cu numeroase adaugiri, Kunstsammlung Nordrhein-Westfalen, Düsseldorf. Curator: Werner Spiess (critic de arta la Frankfurter Allgemeine Zeitung, a fost profesor la Academia de Arta din Düsseldorf si director la Beaubourg).
*** Citate din Werner Spiess selectate din prefata catalogului (Hatje-Cantz Verlag, 2002) si din interviuri incluse in publicatiile muzeelor.