The Enchantress of Florence, ultimul
roman al lui Rushdie, scris în 2008 şi tradus şi la noi anul
acesta, la Editura Polirom, readuce în prim-plan o tematică
recurentă la scriitorul de origine indiană: întîlnirea
dintre Orient şi Occident, într-o încercare de a
reconcilia diferenţele şi de a aduce la un numitor comun aspecte
aparent incompatibile. Iar locul unde toate incongruenţele par a nu
intra în conflict, unde graniţele între bine şi rău,
între verosimil şi plăsmuire sînt estompate pînă
la aducerea pe acelaşi plan a istoriei cu fantezia este, în
mod evident, cel al poveştii.
Salman RUSHDIE, Seducătoarea din Florenţa, Traducere de Dana Crăciun, Editura Polirom, Iaşi, 2009, 3376 p.
Doar pe acest tărîm al tuturor
posibilităţilor se pot întîlni, sub acelaşi semn,
împăraţi care au puterea de a da viaţă plăsmuirilor
imaginaţiei, cu figuri bine cunoscute din istorie – de la Genghis
Han la membri ai familiei de Medici, la Vespucci şi Machiavelli, şi
chiar pînă la Vlad Ţepeş –, cărora li se alătură, în
acelaşi firesc al povestirii, personaje legendare, din timpuri
străvechi, ce revin în prezent pentru a tulbura şi a învălui
în mister viaţa muritorilor. Este cazul prinţesei de sînge
chaghatai, Qara Köz (Ochi Negri), şi a servitoarei sale, a
cărei frumuseţe o ajunge într-atît pe cea a stăpînei
sale, încît a căpătat denumirea de „Oglinda“. Qara
Köz, descendentă a neamului lui Genghis Han, soră a bunicii
lui Akbar cel Mare, este liantul către lumea europeană, Rushdie
ţesînd o poveste de dragoste în jurul domniţei şi a
războinicului Argalia, născut în Florenţa, dar ajuns soldat
în armata otomană. Plecînd din Hindustanul sfîşiat
de ameninţări permanente, de schimbări prea rapide de stăpînitori
străini, într-o Italie în care raţionalismul convieţuia
încă alături de spaima de vrăjitoare şi de puterile oculte
pe care acestea se presupunea că le-ar fi deţinut, Qara Köz –
căreia în Florenţa i se va spune Angelica – trece de la
statutul de femeie a cărei frumuseţe, fermecînd întregul
oraş, e văzută a fi în strînsă legătură cu
sfinţenia la vrăjitoare care a recurs la magia neagră.
Ce legătură are însă domniţa
Ochi Negri cu misteriosul călător care, la zeci de ani după
presupusa întîmplare, îşi face prezenţa la curtea
împăratului hindustan, Akbar cel Mare, rudă, pe linia
bunicului său, Babar, cu prinţesa a cărei frumuseţe rămăsese
vestită mult după moartea sa? Rushdie nu se grăbeşte să
devoaleze misterul decît tîrziu, cînd străinul,
care îşi spune Mogor dell’Amore – pe numele său adevărat,
Niccolò Vespucci – nu mai poate să îşi păstreze
identitate ascunsă, în spatele urzelii ademenitoare a
poveştilor. Versatil şi lăsînd permanent în urma sa o
umbră de îndoială, personajul surprinde, în final, prin
intenţiile sale reale de a spune adevărul. Dar adevărul, într-o
lume a fantasmelor devenite realitate, a concretului mereu
transformat în iluzoriu, pare a fi şi el un simulacru.
Povestea este singura stăpînă şi, odată începută,
rătăcirea în labirintul ei este inevitabilă. Rushdie, după
o tehnică la care apelează cu succes în cărţile sale,
reuşeşte să menţină suspansul prin numeroase intercalări ale
firelor narative, niciodată începînd o poveste acolo
unde se sfîrşeşte alta. Toate se împletesc, un detaliu
duce la iniţierea altei poveşti, mergînd, de regulă, înapoi
pe firul genealogic al unei familii, pentru ca, în final,
înlănţuirea de fire narative atît de bogate să să
ducă la o construcţie coerentă, Rushdie arătînd din nou că
reuşeşte să dozeze perfect realul şi iluzoriul, strategiile de
povestire şi detaliul istoric.
Orient, Occident, noţiuni relative
Aşa cum ne-a obişnuit, Rushdie
relativizează perspectiva asupra Orientului şi a Occidentului, care
nu mai sînt despărţite în funcţie de binomul
raţional-iraţional. Europa sfîrşitului de secol XV, văzută
prin prisma orientalului, este cea exotică şi de neînţeles.
Descrierea făcută Europei de către Akbar conţine atribute pe
care, în mod normal, le asociem cu o atmosferă europeană:
„împăratul şi-a dat seama că tărîmurile occidentale
erau exotice şi suprarealiste într-o măsură ce nu putea fi
înţeleasă de oamenii mai aşezaţi din Orient. Aici, bărbaţii
şi femeile munceau din greu, o duceau bine sau rău, aveau parte de
morţi nobile sau josnice, credeau în religii care dădeau
naştere la creaţii artistice, poetice, muzicale deosebite, precum
şi la o oarecare alinare şi multă confuzie. [...] Dar în
climatele astea vestice, oamenii păreau predispuşi la isterii“.
Akbar este personajul care beneficiază de cea mai subtilă
introspecţie. În ciuda lumii aproape de vis în care
trăieşte, împăratul nu încetează să îşi pună
întrebări care dovedesc dorinţa de cunoaştere. Rushdie
proiectează în frămîntările interioare ale lui Akbar
gînduri şi întrebări pe care le-am aştepta de la un
european cu viziuni moderne. De pildă, se întreabă dacă
există cu adevărat o religie autentică, visînd, de fapt, „să
pună bazele religiei omului“, simţind că omul este cu adevărat
în centrul universului, că templele ar trebui închinate
omului, şi nu divinităţii. Ar vrea „să şteargă secolele de
moştenire şi de gîndire şi să-i permită omului să stea
despuiat ca un prunc pe tronul raiului“. Realitatea din jurul său,
experienţele prin care trece îl fac să îşi pună
permanent probleme, să analizeze, chiar dacă adesea acţionează
impulsiv. Atunci cînd bănuieşte că e minţit, se întreabă
dacă minciuna este resortul la care recurg, pînă la urmă,
toţi oamenii: „Să fie adevărul prea nevoiaş pentru noi? A
scăpat cineva de păcatul de a-l înfrumuseţa din cînd
în cînd sau de a-l da chiar cu totul la o parte?“.
Dacă celelalte personaje sînt
atractive prin misterul ţesut în jurul lor, Akbar se
distanţează de ele printr-o serie de trăsături care îl
indică drept cel mai complex şi problematic erou al cărţii:
conducător oriental, adulat (la curtea lui există chiar rangul de
adulator) şi capabil de a-şi îndeplini orice capriciu, Akbar,
deşi nu ştie nici să se semneze, îşi pune probleme tipice
pentru un cărturar umanist european, dovedind viziuni poate prea
liberale pentru epoca în care trăieşte şi pentru tradiţiile
zonei.
Fantasticul, între Şeherezada şi García Márquez
În labirintul poveştilor care îi
vrăjesc pînă şi pe cei de la curtea regală, viaţa
misteriosului Mogor dell’Amore pare a fi ea însăşi o
fantasmagorie, brodată astfel doar din nevoia de a fascina şi de
distrage atenţia de la posibile intenţii împotriva ordinii
instaurate în imperiu. Existenţa „mogulului din flori“
prinde contur pe fundalul de basm într-un imperiu în care
împăratul are asemenea putere asupra propriei imaginaţii,
încît reuşeşte să dea viaţă Jodhei, femeia în
care pusese trăsăturile ideale, devenind, astfel, soţia sa
preferată. Traseul florentinului pare a fi şi el desprins dintr-o
lume a poveştilor, de această dată nu din arabescurile
Şeherezadei, ci chiar din fantasticul specific lui García
Márquez. Mereu întrerupta poveste a celor trei prieteni,
Argalia, il Machia (Machiavelli) şi Ago Vespucci, văr al celebrului
Amerigo, ascunde un adevăr cutremurător, revelat lui Akbar cel Mare
chiar de către Qara Köz, readusă la viaţă de voinţa
împăratului: Mogor dell’Amore nu este, aşa cum încrezător
pretinde, fiul frumoasei Angelica şi al războinicului Argalia, şi
nici măcar nepot al acestora, ci rod al unei legături incestuoase
între fiica Oglinzii şi Ago, singurul dintre cei trei prieteni
care, abia spre sfîrşitul vieţii, intră în aventuroasa
călătorie către nou descoperita Americă, alături de Angelica şi
de Oglinda sa.
Neîncrederea faţă de poveste se
plăteşte însă, glasul povestitorului amuţeşte şi magia
este spulberată. Dispariţia lui Mogor dell’Amore are consecinţe
neaşteptate: pustiirea bogatei capitale Sikri, lăsată acum pradă
secetei. Scena funcţionează pe un contrapunct bine realizat,
conferind un sens, pînă acum neînţeles, scenei iniţiale
a bogăţiei impresionante pe care apa o dă oraşului: „Fără apă
nu sîntem nimic... Pînă şi de un împărat s-ar
alege de îndată praful dacă ar fi lipsit de apă. Apa este
adevăratul monarh şi noi toţi sîntem sclavii săi“.
Insuficient apreciată, povestea se retrage din calea celor care nu
au ştiut să vadă miracolul, anunţînd că viitorul este unul
sterp, lipsit de puterea de a mai anula graniţele dintre real şi
fantezie. Din nou ca la García Márquez, există un
blestem care se resfrînge nu în prezent, ci în
viitor. Prezentul este încă sub semnul unei ultime reflecţii
a puterii poveştii: alungîndu-şi fosta plăsmuire, pe Jodha,
Akbar o readuce la viaţă pe însăşi Qara Köz,
lăsîndu-se pradă farmecului de a o avea alături pe cea mai
frumoasă femeie pe care îi fusese dat să o vadă. Incestul,
cuvînt şoptit cu teamă, ca şi cum simpla lui rostire ar fi
fost nefastă, este atracţia interzisă de care se lasă cuprins şi
împăratul. Ceea ce va urma însă nu se anunţă a fi
doar un veac de nefericire şi rătăcire, ci o eternitate: „Viitorul
nu avea să fie ceea ce sperase el, ci un tărîm arid, duşmănos
şi potrivnic, în care oamenii vor supravieţui cum pot şi îşi
vor urî vecinii, îşi vor dărîma locaşurile de
cult şi se vor omorî din nou unii pe alţii [...].
Brutalitatea – nu civilizaţia – va domni în viitor“.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters