OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Radu TUCULESCU
Aventuri in anticamera
Editura Paralela 45, Colectia „Odiseu“, Pitesti-Bucuresti-Brasov-Cluj-Napoca, 2001, 244 p., f.p.

In perimetrul vietii noastre culturale, Radu Tuculescu este un personaj vivace, in permanenta miscare. Scriitorul este de formatie muzician (instrumentist absolvent de conservator), dar si-a petrecut o buna parte din viata cu condeiul in mina, a ocupat posturi diferite in mass-media, unde s-a deplasat intre microfoanele de la radio si Televiziune, fara a ne lasa certitudinea ca peregrinarile sale vor fi luat definitiv sfirsit. Este un produs al mediului cultural clujean, fara a proveni din cenaclul echinoxist, motiv pentru care, un timp, ramine periferic in comentariul critic. Dupa consolidarea sa, grupul optzecist il recupereaza, pe masura ce atrage chiar post-factum toti asteroizii izolati.
In literatura, Radu Tuculescu a deambulat intre genuri, cum ar fi proza scurta si cea hiperscurta (cu un termen imprumutat altei arte, aproape „la minut“), romanul fantasmagoric, cel livresc si cel esopic, proza horror, traducerile, in sfirsit jurnalul.
Dupa 1990, a inceput sa se miste si in spatiul geografic, circulind cu predilectie pe axa Nord-Sud, facind salturi de pe Rin pe Nil, de la Amsterdam pe tarmurile Mediteranei.

Nu este, deci, intimplator ca volumul publicat la Editura Paralela 45, Aventuri in anticamera, este in fapt o carte greu clasabila, fiindca reprezinta un barometru perfect al spiritului sau (pe care imi amintesc ca, intr-o recenzie mai veche, l-am numit nelinistit). Chiar la o prima lectura este absolut evident ca genurile conventionale ale scrisului il string pe autor la cusaturi, ca o haina prea strimta. Tot ce este cuprins intre coperti pare ca debordeaza marginile modului intimist (la persoana I auctoriala) si contrazice asteptarile unei categorii largi de cititori.
Strict informativ vorbind, nu incape indoiala ca exigentele amatorului standard de relatari de voiaj – in speta cele ale publicului din Satul global – sint satisfacute. Lasind cartea din mina, acesta stie deja mult mai multe decit inainte despre Elvetia (anticamera lui Dumnezeu, cum crede Rilke) si despre colturile sale cel mai ascunse, despre omenirea care se inghesuie pe malurile suprapopulate ale Nilului, despre oazele si despre fostele mari sahariene din Tunis, despre podurile de la Amsterdam s.a.m.d.

Venind vorba despre curiozitatea insatiabila a locuitorului din Satul global, a navigatorului impatimit pe Internet, paginile cartii lui Radu Tuculescu ii ofera alt tip de satisfactii decit traseul unui surfing virtual in zari departate. Vreau sa spun cu asta ca ele il instruiesc despre oameni, despre umorile si despre motivatiile care ii pun in miscare, despre bizareriile lor, despre raceala cristalina a unor riuri, despre mirosurile tirgului de toamna din Basel si ale celebrelor gratare indiene Jeffery. Si, mai ales, despre Radu Tuculescu: adica despre un prozator roman, ardelean, care a vietuit mult timp pe malurile unui riu: „O vreme nu ma gindesc la nimic. Apoi memoria incepe sa se rasuceasca precum un animal in culcus si sa se trezeasca o data cu marele fluviu. (Ma aflu pe un drum de tara. Ma grabesc, impreuna cu fiul meu de sase ani, sa ajung pe malul Muresului. Soarele abia a rasarit. Aceeasi liniste aceeasi lumina. Deasupra apei, fisii de ceata precum niste serpi grosi. Muresul pare un lac.)“

Furat de condei, prozatorul ne spune istorisiri despre Mures sau despre Cluj, dar si despre poezia care s-a scris la noi, comparativ cu aceea a altor natii – pe care Radu Tuculescu a cunoscut-o tot in peregrinarile sale. Astfel incit, sa zicem, Rinul si Muresul nu ne mai par chiar atit de departate intre ele. Le inrudesc, tot atit cit le despart, lumina, umezeala, reflexele apei, senzatiile de pescar si chiar de riveran universal, daca putem sa spunem asa, incercate pe malurile lor: „Toti pescarii din lume seamana intre ei – remarca prozatorul. Si acesta seamana cu unul de pe malul Muresului. Singura diferenta este ca pescarul elvetian, cind si-a agatat cirligul in coroana castanului, nu a scapat nici o injuratura“.
Pe Radu Tuculescu apa si, cu precadere riurile il fascineaza. E chiar de mirare ca nu si-a intreprins calatoriile intr-o barca, dinspre Nil spre Mediterna, pe Ron, pe canalele elvetiene, apoi in sus pe Rin spre Olanda, o tara infiripata din nimic de o natie de corabieri: „Asta s-a intimplat intr-un oras indepartat de pe malul Marii Nordului. O biserica a fost vopsita pe dinafara in culori tipatoare iar in locul altarului s-a instalat o orchestra cu difuzoare puternice. Nu departe de aceasta biserica, turistii care faceau o plimbare cu vaporasul priveau uimiti la ratele salbatice intilnite in cale, in timp ce ghidul depana monoton aventurile unui popor de corabieri indrazneti. Cind ma voi intoarce acasa, in orasul de pe malul Somesului (apa pe care nu circula nici vaporase, nici barci), imi voi invita prietenii la o bere si le voi vorbi despre ratele salbatice de acolo“.

Cea mai mare parte dintre evenimentele consemnate in carte au ca decor si ca scena Elvetia. Peregrinarile prin tarile si orasele de la Marea Nordului sau din perimetrul exotic al Mediteranei (Tunis si Egipt) sint mai putin consistente, un fel de divagatii sau de interludii, creatoare de ritm. Pe de o parte, sintem satisfacuti de detaliile care ne conving ca ne aflam la Berna sau la Basel. Pe de alta, ne dam seama, de la un anumit moment, ca am fost antrenati fara sa observam intr-un fel de Voyage au tour de ma chambre (ca sa citam un precedent faimos).
Spatiile definitorii in care deambulam constant si scena unde acest lucru se petrece sint camerele-atelier de scriitor, aflate de obicei in mansarde. „Mi-am luat camera in primire. Camera de la mansarda, din St. Alban Rheinweg. Privesc fluviul. Inca-l mai pot zari printre crengile castanilor. In curind, frunzele si albele sale luminari vor acoperi perspectiva. Camera in forma de L o gasesc aproape neschimbata, dupa doi ani.“

Ca totdeauna cind jurnalul este un jurnal de autor si are ca fundal un atelier de creatie, documentele intimiste coabiteaza cu profit. Stim bine cu totii ca jurnalul este un gen lunecos. Reputatia de relaxare, de informalitate si chiar de o oarece inconsistenta, ca si aceea de autenticitate sint tot atitea aparente intrate in conventie, pe care nu le mai chestioneaza nimeni. Istoria jurnalului este aceea a unor defecte convertite in calitati si exploatate cu profit de autori. Genul a fost de la inceputuri slab, nedecis, oscilant. S-a nascut si a subzistat mult timp pe spezele altor retete ale scrisului, ca de pilda epistola, memorialul, confesiunea sau analele.
Sub condeiul lui Radu Tuculescu, jurnalul parca isi deconspira, isi pune in lumina zestrea genetica. Cartea sa se naste acumulind, adunind ca un magnet pilitura de fier: scrisori reale sau mai curind imaginare, amintiri din copilarie, confesiuni la un pahar in compania vreunui interlocutor in carne si oase sau imaginate, catre un prieten absent. Prozatorul ardelean speculeaza abil ambiguitatile genului, dirijindu-le in folosul disponibilitatilor proprii: „Am stat multa vreme la fereastra camerei mele din hotel. Noaptea. Am privit, fascinat, jocul luminilor de pe lac in complicitate cu cele de pe mal care doar pulseaza fara sa se miste ori cu cele care se misca in mare viteza. Si e cald. Draga mea, si-mi doresc atit de mult sa fii aici, linga mine, sa luam un vapor si sa pornim cu el, indiferent in ce directie, s-o pornim fara tinta, s-o pornim si sa nu ne mai oprim la nici un mal… precum intr-un roman de Marquez…In romanele lui Tuculescu, inca nu a aparut nici un vapor…“

Optiunea scriitorului pentru jurnal, desi tirzie, nu este deloc surprinzatoare. Genul a fost prizat mai ales in momentele de intrare in turnanta ale literaturii, de neliniste a formelor deja existente, de neastimpar al tiparelor scrisului, asa cum s-a intimplat, de pilda, in veacul al XVIII-lea. Sau in perioade in care literatura se pune pe sine insasi in cauza. Mutatis mutandis, la scara productiei unui singur autor, si la Radu Tuculescu, genul devine util intr-o etapa de evidenta reasezare a prozei sale, dupa ce autorul paruse a somnola un timp, intr-un fel de confortabila convietuire cu sine, dupa un interludiu (ca sa folosesc un termen din domeniul de formatie al autorului) ilustrat mai ales de traduceri din limba germana.
Radu Tuculescu se prenumera printre cei mai lizibili autori ai promotiei sale. Cartile pe care le compune gasesc intotdeauna o formula de echilibru profitabil intre pretiozitate si tehnicile prizei la un public larg. Aventurile in anticamera sint produsul reusit al unei intiniri de maturitate dintre un gen proteic si oferta unui scriitor cu disponibilitati imprevizibile.