The Atkins Diet and Philosophy. Chewing
the Fat with Kant and Nietzsche
Coordonatori: Lisa Heldke,
Kerri Mommer, Cynthia Pineo
Editura Open Court, 2005, 258 p.
Ocarte inedită de filozofie, apărută
în seria „Popular Culture and Philosophy“ (serie despre
care am mai avut prilejul să relatez într-un alt articol
pentru cititorii Observatorului cultural), este The Atkins Diet and
Philosophy. Chewing the Fat with Kant and Nietzsche, apărut în
2005 la Open Court, Chicago, editată de Lisa Heldke, Kerri Mommer şi
Cynthia Pineo. Ea răspunde unor preocupări din ce în ce mai
obsesive pentru diete şi cure de slăbire, în contextul
popularizării crescînde a statisticilor medicale despre
obezitate şi greutate excesivă.
Interesul pentru regimurile alimentare,
diete şi hrănirea „sănătoasă“ a explodat literalmente în
spaţiul mediatic românesc în ultimii ani. De la emisiuni
gen talk-show cu dieteticieni şi nutriţionişti renumiţi, mai cu
seamă pentru că „Urmînd dieta mea, Teo (n.a. Teo Trandafir)
a slăbit n kilograme“, la frenezia revistelor glossy care propun,
la fiecare număr, o nouă dietă revoluţionară, la suplimentele
nutritive de pe rafturile farmaciilor promiţînd slăbire fără
efort, la produsele-minune de la teleshopping, la emisiuni întregi
dedicate slăbirii în grup şi pînă la avertismentele
constante presărate printre momentele de publicitate: „pentru
sănătatea dumneavoastră, evitaţi excesul de sare, zahăr şi
grăsimi“ – publicul este bombardat tot mai abitir cu sfaturi,
trucuri, sugestii şi chiar ameninţări în privinţa
obiceiurilor nesănătoase şi a pericolului kilogramelor în
plus.
Stiluri de viaţă şi stiluri alimentare divergente
Evident, preocuparea nu este una
neapărat nouă şi mass-media româneşti nu este originală în
aceste eforturi, ea preluînd – deşi, se pare, în
proporţie mult mai mică – modele deja verificate în
Occident şi, mai cu seamă, în America. Peste Ocean, mişcarea
referitoare la diete şi hrănirea sănătoasă are o tradiţie de
cîteva decenii, existînd deja curente distincte, care
promovează stiluri de viaţă şi stiluri alimentare radical
divergente, de la vegetarianism (ce merge uneori pînă la
extremele stilului Vegan, care elimină orice fel de produse de
origine animală), trecînd prin promovarea controlului
greutăţii printr-un stil de alimentaţie ce elimină excesele şi
încurajează sportul, de către organizaţii precum Weight
Watchers şi pînă la contramişcări gen Fat Liberation
Movement (Mişcarea de eliberare a persoanelor supraponderale – în
traducere liberă).
Cîteva dintre aceste frămîntări
şi tensiuni apar prezentate şi în cartea The Atkins Diet and
Philosophy. Acest volum colectiv îşi propune o întreprindere
cu siguranţă inedită: să realizeze o abordare filozofică a uneia
dintre cele mai cunoscute, dar şi controversate, dintre regimurile
alimentare în vogă, şi anume dieta promovată de medicul
cardiolog Roger Atkins la începutul anilor 1970. Pentru
scepticii care îşi imaginează că o iniţiativă atît
de temerară nu poate duce la nimic bun sau că nimic din tradiţia
filozofiei nu o face pe aceasta susceptibilă de a interveni într-o
astfel de dezbatere complicată despre carbohidraţi, insulină,
lipide saturate şi alte asemenea constructe medicale, editoarele au
pregătit un appendix cu citate „nutriţioniste“ din filozofi mai
mult sau mai puţin notorii, începînd (în ordine
pur alfabetică) cu Aristotel şi sfîrşind cu Thoreau. Se pare
că pînă şi maxima celebră „Eşti ceea ce mănînci“,
devenită mantră pentru dieteticieni şi nutriţionişti, aparţine
la origine unui filozof, nimeni altul decît Ludwig Feuerbach.
După cum argumentează editoarele, mai în glumă, mai în
serios, dacă filozofia a putut fi considerată într-o perioadă
„regina ştiinţelor“, cu siguranţă asta poate fi tradus şi
prin legitimitatea ei de a pretinde un punct de vedere avizat în
toate privinţele şi chestiunile, chiar dacă timpurile noastre
democratice par să-i fi retras acesteia coroana sau chiar dacă
nimeni din interiorul sau din afara filozofiei nu-i mai adresează
acesteia apelativul de „Înălţimea Voastră“.
Revenind la tema volumului, motivul
pentru care, dintre toate dietele posibile sau imaginabile, a fost
preferat exact excentricul regim al doctorului Atkins este faptul că
acesta a propus un regim total diferit şi contra-intuitiv de control
al greutăţii, iar acest lucru conferă sens şi legitimitate unor
întrebări (inclusiv sau, mai ales, filozofice) de tipul: „cum
să decizi modul cel mai bun de alimentaţie, cum să decizi ce anume
crezi şi cum să decizi pe cine să crezi în materie de
probleme de dietă“.
Ca o precizare necesară pentru
cititorii români mai puţin obişnuiţi probabil cu
ciudăţeniile acestui regim alimentar, regimul doctorului Atkins
stipulează, pornind de la date medicale nu lipsite de contestări,
că principalii vinovaţi pentru creşterea în greutate nu sînt
excesele calorice, ci compuşii carbohidraţi şi mai ales zahărul
în toate formele sale procesate, care se găsesc în
special în acele produse pe care dietele mai puţin radicale le
acceptă: produsele făinoase, dulciurile, multe din fructe şi
legume. Hotărît să elimine aceşti compuşi din regimul
alimentar al pacienţilor săi şi să le ofere, totuşi, o
alternativă la eventuala înfometare, regimul cu pricina
recomandă cu largheţe consumul a mai multor produse faţă de care
aceleaşi diete tradiţionale se arată reticente: carnea, inclusiv
aşa-numita carne „roşie“ (de vacă, porc, miel), grăsimea,
smîntîna, brînzeturile (mai multe amănunte despre
acest regim alimentar pot fi culese de la adresa http://atkins.com).
Acest „regim“, care cu greu poate fi numit „dietetic“,
promovează întoarcerea la alimentaţia „omului din caverne“,
pentru ca organismul să-şi regăsească echilibrul pe care
carbohidraţii îl dereglează. Nu este de mirare că dieta pare
să fi prins inclusiv la persoanele de genul masculin (de altfel,
unul dintre articolele din volum, semnat de Amy Bentley, este
construit tocmai pe sublinierea acestei relaţii dintre regimul
alimentar şi masculinitate); paradoxul îl constituie tocmai
faptul că aceasta pare să funcţioneze pentru mulţi (în
ciuda consumului aproape nelimitat de carne). De altfel, cîţiva
dintre autorii volumului admit că practică această dietă (sau o
variantă a ei, de tipul South Beach Diet, the Zone sau NeanderThin)
cu succes, ea permiţîndu-le pierderea kilogramelor şi
menţinerea organismului în limitele normale ale sănătăţii.
Aceşti autori – Randall E. Auxier, William Irwin sau Dan Dennis –
încearcă să (re)abiliteze regimul Atkins prin
asocierea/condimentarea acestuia cu citate din Dewey, Kant (!) sau
Nietzsche.
Alţi autori, mai puţin dispuşi să-şi
exprime propriile preferinţe în materie de dietă personală,
se arată totuşi tentaţi de a discuta regimul în termeni ce
ţin de filozofia ştiinţei. Aşa procedează Catherine A. Womack,
care formulează discuţia în termenii „schimbării de
paradigmă“ teoretizate de Th. Kuhn; David Ramsay Steele, ce
propune o interpretare popperiană a dietei ca „teorie
alternativă“, dificil de demonstrat, dar eventual falsificabilă;
sau Daniel O’Connell, care schiţează o paralelă între
regimul Atkins şi teoria gusturilor elaborată cu un secol mai
devreme de Brillat-Savarin, vorbind despre modele de inferenţe
logice inductive şi deductive.
Dacă toţi autorii mai sus menţionaţi
par dispuşi să „crediteze“ oarecum pozitiv demersul medicului
cardiolog (merită menţionarea, în acest context, a
excelentului dialog filosofic pe tema „creditului“ pentru
respectiva dietă, construit în formula unei piese de teatru ce
parodiază discuţiile de salon din secolul al XVIII-lea între
Democrit, Confucius şi Rousseau (!) de către Raymond D. Boisvert),
nu mai puţin alerte şi creative se dovedesc vocile critice. Ele
îmbracă forma criticii postcolonialiste a presupusei „vieţi
primitive“ pe care diversele diete gen Atkins pretind că o
restaurează (în formula lui Christine Knight), a criticii
marxiste a dietei văzute drept comoditate (Bat-Ami Bar On), a
criticii de pe poziţii vegetariene (Davit Detmer) sau ecologiste
(Stan Cox şi Marty Bender), a criticii lacaniene (Fabio Parasecoli)
şi pînă la critica (post)feministă parodică, tot în
forma unui dialog filozofic, propusă de Corrinne Bedecarre.
Consider că aceste poziţii, fiecare
dintre ele inteligentă şi avizată, luate în parte sau toate
la un loc, demonstrează abilitatea filozofilor şi a filozofiei de a
„ataca“ teme extrem de sensibile şi de serioase. Însă nu
aş dori să le răpesc posibililor cititori „savoarea“ şi
„aroma“ volumului, ce îmbină în proporţii egale
rigoarea conceptuală şi umorul relaxat. Pentru a termina tot în
cheie gastronomică, cred că acest volum este cu siguranţă un
„festin“ filozofic, bine condimentat şi apetisant, din care ar
merita să se „înfrupte“ toţi cei pentru care filosofia nu
este doar o preocupare colaterală, ci chiar un (posibil) modus
vivendi.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters