OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Corneliu Stefan, directorul ziarului Opinia din Buzau, a murit la 9 februarie 2003. Inainte ca inima de care suferea de ani buni sa-i cedeze, era considerat, in urbea lui, „de neinlocuit“. Cit adevar este in afirmatia de mai sus vom vedea in urmatoarele luni. Buzaul, controlat tot timpul dupa revolutie de linia politica inceputa cu FSN si care se prezinta astazi sub numele PSD, avea ca forta independenta majora ziarul Opinia. Or, in ultimii ani, presa independenta a devenit din ce in ce mai rara in provincie. Cum banii din vinderea ziarelor nu acopera, la nivelul capitalelor de judet, decit o parte minora a cheltuielilor, ziarele depind masiv de reclame. Greu sa le obtii, cind viata economica se afla in mina celor care controleaza si administratia. Iti trebuie o mare autoritate si suplete, cunoasterea culiselor si a regulilor, atit a celor scrise, cit si a celor nescrise, ca sa rezisti in astfel de conditii. Corneliu Stefan a reusit si pentru ca in spatele autoritatii sale politice s-a aflat autoritatea culturala.

Corneliu Stefan s-a nascut la 21 octombrie 1941, in Buzau. A urmat si absolvit Liceul „B.P. Hasdeu“, Facultatea de Limba si Literatura Romana din cadrul Universitatii Cluj (1967) si Facultatea de Filologie-Istorie a Universitatii din Craiova (1978). Dupa o perioada de profesorat, a devenit redactor principal al cotidianului Viata Buzaului (1968-1987), apoi redactor-sef la cotidianul Opinia (din februarie 1990). S-a implicat in politica: membru PNTCD si presedinte al organizatiei judetene pina in 1995, presedinte al organizatiei judetene a Conventiei Democratice intre 1991 si 1995. A fost consilier judetean din februarie 1992 pina in ianuarie 1996 si consilier municipal, intre februarie 1996 si mai 2000. Trebuie sa fi trait in acest oras ca sa intelegi de ce un om de cultura s-a simtit dator sa faca politica de partid.

A debutat ca student in revista Tribuna, in 1967, unde timp de doi ani a sustinut rubrica Ex Libris. A mai colaborat la Romania literara, la Steaua, Amfiteatru, Ramuri, Cronica, Almanahul literar. Ca redactor la Viata Buzaului, a initiat rubrici culturale: Sa vina reporterul, Cadran cultural, Cadran istoric. A elaborat documentare, in special dedicate judetului Buzau: sapaturile arheologice de la Pietroasele, Gruiul Darii, Zanoaga-Naieni, Cirlomanesti si Vintila Voda; asezarile rupestre de la Nucu-Bozioru; Tezaurul de la Pietroasa; editiile Taberei de sculptura Magura. A scris despre V. Carlova, G. Ciprian, Caragiale, Constanta Marino-Moscu, Hortensia Papadat-Bengescu, V. Voiculescu, N.D. Cocea, Al. Odobescu, Gala Galaction s.a. Dintre volumele sale de autor, proza si reportaj: Expeditie la apa vie (Editura Albatros, 1981), La noapte, cotidianul (Editura Eminescu, 1985), Dupa ancheta (Editura Eminescu, 1986), Adio cu noptile de unul singur (Editura Eminescu, 1987), Drumul prin padure (Editura Eminescu, 1989), O scrisoare pierduta si evenimentul zilei (Editura Porto-Franco, 1998), Riul tacut (Editura Eminescu, 1999). A condus revista lunara Carnet literar (seria a III-a, din 1998). A fost membru al Uniunii Scriitorilor (din ianuarie 1990).

Datele de mai sus descriu statura unei personalitati culturale „de provincie“. Aprecierea locala, activismul si puterea reala, atit cit erau acestea asigurate de conducerea celui mai important ziar judetean, si implicarea in viata politica prin functii de conducere s-au sprijinit, cum spuneam, pe o autoritate culturala. „Localismul“ performantei si al recunoasterii sale imi pare insa a contine o nedreptate. As califica multe dintre textele sale drept „antologice“. M-a mirat sa le descopar intr-un cotidian de provincie precum Opinia, in contrast cu verbozitatea elementara, cu eventuale plusuri si mai ales cu multe minusuri in jurul unei medii scazute, a unei parti considerabile a presei.
Autorul pe care Corneliu Stefan l-a admirat si respectat cel mai mult a fost Ion Luca Caragiale. L-a considerat un reper, dar altfel decit il considera majoritatea, cu care a si vrut sa polemizeze: „In 2002 s-au implinit 150 de ani de la nasterea marelui scriitor si, fiindca opera sa este marcata de o stare electorala perpetua, ne place sa credem ca el este «contemporanul nostru»“. Teza lui Corneliu Stefan este ca, din contra, nicicum, lumea lui Caragiale nu are de ce sa fie gindita drept contemporana noastra: „Societatea lui Caragiale nu are insa nici o legatura cu cea de astazi si, daca atunci, ca si acum, se rosteau discursuri sforaitoare, se produceau malversatiuni si incaierari electorale, acestea erau elemente de decor politic, care nu negau, ci argumentau existenta unei democratii vii, active, in formare si perfectionare.

Caragiale avea 18 ani cind a avut loc miscarea antidinastica de la Ploiesti, cunoscuta si sub numele de Republica de la Ploiesti. [...] conducatorii ei, 36, in frunte cu Candiano Popescu, au fost trimisi in judecata in fata Curtii cu Juri, la Tirgoviste, adica intr-un fief cvasiconservator. Au fost achitati cu totii, desi capul de acuzare, subminarea puterii de stat, era evident. [...] Daca protagonistii ar fi fost condamnati la pedepse grele, conform codului penal in vigoare, atunci Caragiale nu ar mai fi scris nici Conu’ Leonida fata cu reactiunea, nici D’ale Carnavalului si mai ales Boborul. El nu ar mai fi ironizat timp de 40 de ani «republica» si pe «republicani». Momentul ar fi reprezentat pentru el o amintire dramatica, daca nu tragica. Fiindca ploiestenii din 1870 nu au devenit niste «comunarzi» romani, ucisi sau deportati, ci, dimpotriva, s-au intors la indeletnicirile lor, inclusiv in birturile si gradinile de vara, Caragiale a devenit un increzator in democratie si, in final, cel mai bun produs al acestui mod de a intelege mecanismul politic al statului“.

„Marele scriitor“, continua Corneliu Stefan, „nu poate fi contemporan cu noi, cu societatea terorizata de un partid, pentru care Justitia, ca putere in stat, nu exista decit pentru a-i valida deciziile“. Corneliu Stefan stia bine de ce. Si-a dedicat ultimii ani de viata pentru a infrunta aceasta infectie care supureaza inca; care l-a purtat prin tribunale pe el, ziaristul deontologiei profesionale. El a visat sa „reinventeze“ democratia pe care a ironizat-o si iubit-o mentorul sau. Autor de carti, initiator de reviste culturale, director al unui ziar caruia i-a salvat, alaturi de colegi, independenta, personalitate a unei comunitati suficient de mici ca sa-si pastreze initimitatea, Corneliu Stefan a iubit si, in felul lui, a dat demnitate provinciei. Or, miza unei astfel de existente nu este doar „locala“.