Autor: 
Categoria: 
Joi, 1 decembrie, într-un spital din Ierusalim, a murit istoricul
literar Leon Volovici, născut la Iaşi, în 1938, stabilit în Israel în
1984. Revista Observator cultural l-a intervievat pe Leon Volovici la Bucureşti, cu ocazia lansării volumului Sertarele exilului, realizat împreună cu Norman Manea.
Reluăm, in memoriam, acel interviu, care a conturat
personalitatea lui Leon Volovici şi a prezentat traseul intelectualului
evreu, în timpul comunismului românesc. Interviul din 2008 a fost
realizat cu ajutorul şi participarea jurnalistei Claudia Postelnicescu.
„Eu vreau să cunosc şi vreau să înţeleg“. Interviu cu Leon VOLOVICI
Observator cultural, nr. 423, 15 mai 2008
Dialogul lui Leon
Volovici cu Norman Manea, apărut la Editura Polirom sub titlul Sertarele exilului, ne-a îndemnat să-l
căutam pe Leon Volovici pentru a-i solicita un interviu. Leon Volovici a
susţinut la Universitatea Bucureşti, în această primăvară, seminarii de cultura
şi civilizaţia iudaică. În Israel este cercetător principal şi conferenţiar la
Universitatea Ebraică din Ierusalim, Institutul de Iudaism Contemporan şi
Centrul Internaţional pentru Studierea Antisemitismului. Volumul Sertarele exilului porneşte de la un
dialog dintre Leon Volovici şi Norman Manea care descrie o ţară
răvăşită de comunism. După 1980, România devine nu doar un teritoriu al fricii
şi al sărăciei, ci şi un loc unde antisemitismul începea să se manifeste. Ce a
însemnat pentru Leon Volovici anii ultimi ai ceauşismului? De ce a preferat să
emigreze în Israel, în 1984, după ce făcuse o carieră apreciată de istoric
literar, fiind coautor la Dicţionarul
literaturii române de la origini pînă la 1900? Şi cum găseşte România cînd
se întoarce, în fiecare an? (în 2007 a publicat la Editura Ideea Europeană
volumul De la Iaşi la Ierusalim şi
înapoi, o pregnantă confesiune despre „omul sub vremi“ şi decenţa
necompromisului). De asemenea, în ultima parte a interviului discutăm despre
articolul Martei Petreu care a analizat relaţia dintre Nae Ionescu şi Mihail
Sebastian, în vremea cînd cei doi lucrau împreună la Cuvântul.
Cum era Iaşul cînd aţi plecat, cînd aţi emigrat în
1984?
Iaşul a avut din totdeauna
un nucleu istoric şi cultural, care s-a menţinut şi în perioada ceauşistă.
Dincolo de asta, era un oraş marcat de situaţia politică şi economică din
România, care dădea impresia multor prieteni că mai rău nu se poate, că intrase
într-un naufragiu. În afară de frica, minciuna şi formele aberante pe care le
luase regimul ceauşist, criza economică provocase o „măcinare“ a timpului şi a
vieţii de zi cu zi. Pierdeam zile întregi pentru procurarea unor alimente
vitale. La Iaşi, în anii ’80, era mai rău ca la Bucureşti. Eu veneam des la
Bucureşti, la Biblioteca Academiei; la Bucureşti, încă se mai arunca în
magazine cîte un produs... Aflam, de la colegii bucureşteni, că la magazinul
din Beldiman, de exemplu, se dă unt. Şi veneam triumfător la Iaşi, cu unt. Sau
cu hîrtie igienică. Cei care o procurau îşi purtau cu mîndrie trofeul...
Obsesia dobîndirii alimentelor, frigul din locuinţe, frica de a nu fi auzit
manifestînd vreo nemulţumire a dus la acea cronică dedublare în comportamentul
oamenilor, transmisă cu grijă şi copiilor, pentru a-i feri de „necazuri“ cu
autorităţile de la toate nivelele.
Frica v-a făcut să luaţi hotărîrea să plecaţi în
Israel?
Parţial. Aş
adăuga şi motivele de altă natură despre care am vorbit în dialogul meu cu Norman
Manea. Atunci, în acei ani, ajunsesem în impas şi ca intelectual evreu. Naţionalismul
de tip xenofob a pus această generaţie de intelectuali evrei într-o situaţie
foarte dificilă, de „redescoperire“ şi regîndire a identităţii evreieşti. Cum reacţionezi
la atacurile antisemite în presă? Era o „noutate“ care a şocat pe mulţi evrei
şi, care, pentru unii, a fost „motorul“ emigrării. Regimul ceauşist, chiar dacă
avea filoane subterane antisemite, acestea se manifestau numai în interiorul
vieţii de partid. După ’80, „s-a dat drumul“ la aceste manifestări de
antisemitism, în revista Săptămîna,
condusă de Eugen Barbu, avînd ca „prim-solist“ pe Vadim Tudor.
Ce manifestări antisemite aveţi în vedere?
Cel care a dat
tonul a fost Corneliu Vadim Tudor în cîteva „texte programatice“. Atacurile punctuale
împotriva lui Norman Manea au venit după aceea. La început au fost atacuri
împotriva evreilor şi a rabinului Moses Rosen. A apărut un editorial în revistaSăptămîna, intitulat Idealuri, care era de o violenţă
nemaiîntîlnită în România de după război. Semăna foarte mult cu textele din
gazetele extremiste dintre cele două războaie mondiale. Se referea la evrei în
general, şi la evreii din România.
În nomenclatura comunistă exista o aripă net antisemită
Ce acuze erau?
Erau reluate, pe
un ton extrem de violent şi vulgar, obişnuitele clişee antisemite despre evreii
„venetici“, ostili ţării sau „vînzători de ţară“, cosmopoliţi, profitori şi tot
tacîmul cunoscut din maculatura antisemită de odinioară.
Aveţi o explicaţie, la aproape 30 de ani de la
apariţia acelor texte, cum de a permis Partidul Comunist difuzarea lor?
Eu cred că exista
în nomenclatura comunistă o aripă net antisemită. Mai era şi o aripă care
păstra discreţia în această privinţă. Articolele din Săptămîna cred că reprezentau această aripă antisemită a Partidului
Comunist. Articolul nu cred că a apărut cu încuviinţarea lui Ceauşescu. De altfel,
după protestele internaţionale şi ale Rabinului Rosen, Vadim Tudor n-a mai
semnat cîteva luni.
Au fost cîteva luni cînd n-a mai apărut semnătura
lui în gazete.
Cred că a fost o
mustrare părintească. Vadim Tudor era „copilul“ lui Ceauşescu. Era o supărare
părintească, l-a certat. Într-un fel, a încălcat un consemn: în activul de partid
se vorbea într-un fel despre evrei, dar declaraţii publice antisemite nu făceau
bine imaginii României.
Cum puteau reacţiona scriitorii evrei în faţa
atacurilor antisemite?
Era o situaţie
specială. Comunitatea evreilor avea o singură voce, cea a rabinului Rosen,
numai ea se putea face auzită public şi putea ajunge la cei de sus. Ceilalţi
puteau să protesteze în surdină, să vorbească între ei, eventual să facă o
plîngere sau să ceară o audienţă la un nomenclaturist. Protestele şi
indignările erau mai mult în culise, în discuţii private. Cel care a protestat
atunci, pe cont propriu, a fost Norman Manea, în interviul cu Gheorghe
Grigurcu, apărut în revista Familia
de la Oradea. Norman Manea a atacat frontal şi într-un mod neobişnuit firii lui
– foarte discretă, foarte închisă, solitară – aceste forme de antisemitism care
se manifestau, cu precădere, în Săptămîna.
Un joc gratuit: presupuneam că sîntem liberi să scriem ce gîndim
Cum v-aţi cunoscut cu Norman Manea?
Ne-am cunoscut la
sfîrşitul anilor ’70,
întîmplător, cineva ne-a făcut cunoştinţă. Eu cunoşteam bine viaţa literară,
dar pe scriitori importanţi îi cunoşteam numai din scrisul lor. Fiind ieşean,
aveam puţine cunoştinţe printre scriitorii din capitală. Pe Norman Manea, însă,
îl vizitam des cînd mergeam la Bucureşti. Prin el, i-am cunoscut şi pe alţii,
din generaţia lui, cu unii m-am şi împrietenit – Virgil
Duda, Lucian Raicu, Sonia Larian, Florin Mugur, George
Bălăiţă, Mircea Iorgulescu.
După ce aţi citit interviul din Familia, care a fost reacţia dvs.?
Ştiam în ce
situaţie se află. Norman Manea a fost pur şi simplu încolţit cu o violenţă
nemaipomenită şi cu foarte evidente accente antisemite. Atunci m-am gîndit să-l
provoc, să discutăm toate aceste teme, inclusiv relaţia generaţiei lui de
scriitori evrei, afirmaţi după perioada realist-socialistă, după 1965, cu
originea lor evreiască, cu tradiţia evreiască, să vedem ce semnificaţie au
recentele „scăpări“ antisemite din presa controlată de partid, într-un regim
care se bucura de admiraţia Occidentului pentru bunele relaţii cu Israelul şi
pentru absenţa propagandei anti-sioniste, atît de virulentă în celelalte ţări
comuniste.
Aşa s-a născut această carte. Aşa cum îi spune şi
titlul, a fost o carte de sertar. Dvs. îi aduceaţi o întrebare cînd veneaţi de
la Iaşi la Bucureşti, la următoarea venire luaţi răspunsul şi îi dădeaţi o nouă
întrebare.
Exact aşa a fost.
Nu se putea un protest public şi o solidarizare pe
faţă a lui Leon Volovici cu Norman Manea?
Poate că se
putea, dar n-a fost... Poate de frică, poate din convingerea mea, de dată
recentă, că e cazul să mă pregătesc de plecare. N-am avut curajul unui protest
public. Mă retrăsesem... în secolul al XIX-lea, acesta era domeniul meu şi
lucram, împreună cu colegii mei, la al doilea volum al Dicţionarului literaturii române.
Puteaţi face o scrisoare către Europa Liberă.
Nu am avut nici o
pornire de acest tip. Mi-am definit autoironic situaţia mea, în volumul De la Iaşi la Ierusalim şi înapoi. Spuneam
că făceam parte din marea categorie a oamenilor decenţi. Spun asta şi cu
autoironie. Cei decenţi ar fi cei care nu fac şi nu scriu porcării, cei care
„nu urlă cu lupii“, dar care nici nu au curajul unei opoziţii publice la ceea
ce se întîmplă în jur.
Cum a primit Norman Manea acest semn de prietenie,
prietenie ascunsă, prietenie subterană? Prietenia dvs. cu el era mărturisită,
dar nezgomotoasă.
Cred că şi Norman
Manea simţea nevoia de a da o formă coerentă şi articulată unor gînduri,
reflecţii, dileme care se puteau exprima mai bine prin aşternerea lor pe
hîrtie, fără intenţia de a publica manuscrisul pe căi ocolite. Amîndoi aveam senzaţia
că facem un joc gratuit: să presupunem că sîntem liberi să scriem ce gîndim.
Inhibiţie şi iritare
Prin aceste întrebări şi răspunsuri v-aţi asumat,
fiecare, mai acut condiţia de scriitor evreu şi evreitatea.
Norman Manea a
trebuit să-şi înfrîngă o anumită inhibiţie şi iritare legate de aceste
chestiuni.
De ce inhibiţie? De ce iritare?
Pornea din
condiţia sa de scriitor român care se plasa într-o perspectivă evreiască. Aici
e o ambiguitate de termeni care provoacă anumite inhibiţii. El nu este scriitor
evreu, este scriitor român, ca toţi cei care scriu în limba română. Fac o
paranteză: I. Peltz a fost un scriitor foarte cunoscut, între cele două
războaie. Eroii romanelor sale sunt evrei. Totul se petrece în cartierele
evreieşti ale Bucureştiului. Dar la întrebarea pe care i-a pus-o Ion Vinea în
1935 dacă este scriitor român sau scriitor evreu, I. Peltz, evreul, a răspuns:
sînt numai şi numai scriitor român. Şi avea dreptate. Cred că Norman Manea
poate răspunde la fel, a şi răspuns în acest mod. Contează limba în care scrii.
Cînd se spune despre cineva că e scriitor evreu se mută discuţia în alt plan.
Se subînţelege: „scriitor român de origine etnică evreiească“.
Iritarea din ce provenea, la Norman Manea?
Iritarea era
provocată de faptul că întrebările mele îl obligau să discute din perspectiva
evreului, iar el dorea să fie scriitor român. Tematica lui includea deportarea
în Transnistria dar nu apărea niciodată cuvîntul „Transnistria“ sau cuvîntul
„evreu“ – cum nu apare nici la Kafka. Şi Kafka a trăit intens aceste frămîntări legate de identitatea evreiască,
despre relaţia cu limba germană, dar cuvîntul evreu nu apare niciodată în proza
lui şi nu apare nici un personaj evreu. A găsit alte căi de a sugera dilemele
identitare şi a le transforma, cum face şi Norman Manea, în teme existenţiale.
Norman Manea spune la un moment dat că îl oboseşte
insistenţa pe situaţia identitară.
Mai mult, a
apărut în Israel, prin 1972, o antologie de „scriitori evrei de limbă română“,
traduşi în ebraică, în care a fost inclus şi Norman Manea cu o povestire. L-a
supărat foarte tare, pentru că el era pus într-un „sertar“ cu care nu se
identifica. El aparţine literaturii române.
Norman Manea era iritat. De ce dvs. eraţi aşa de
insistent să discutaţi problematica evreiască?
Faptul că-l irită
nu înseamnă că nu-l preocupă. În plus, această problematică mă preocupa pe
mine. De ce doream să discut tocmai cu el această problemă? Cunoşteam şi alţi
scriitori evrei din România... Cred însă că nimeni pînă la el, după război, n-a
tratat aceaste chestiuni atît de profund, nimeni nu le-a trăit ca experienţe
individuale. Avea şi cultura necesară şi o aptitudine deosebită de a
problematiza şi de a aşeza aceste chestiuni într-o ecuaţie filozofică şi morală.
Cum a scris pe vremuri Mircea Iorgulescu depre Norman Manea: „e dintre foarte
puţinii scriitori români intelectuali“.
Cît a durat schimbul epistolar tipărit astăzi în Sertarele exilului?
Cam un an şi
jumătate.
Cînd aţi ajuns la finalul acestui dialog epistolar,
ce v-aţi dorit? Să păstraţi manuscrisul, să-l tipăriţi în străinătate?
A apărut Deus ex machina: o rudă prin alianţă a Cellei,
soţia lui Norman, un istoric american care se afla la Ambasada Americană. Iar o
valiză diplomatică trece şi pe sub nasul Securităţii... Eu eram de-acum în
Israel, Norman era încă la Bucureşti, manuscrisul a ajuns în America şi de
acolo diplomatul respectiv mi l-a trimis prin poştă în Israel.
De ce, la aproape 30 de ani de la acel dialog,
v-aţi decis să-l publicaţi? E un dialog inedit care vede abia cum lumina
tiparului...
I-am spus lui Norman
Manea, încă din ţară: eu nu fac absolut nimic cu manuscrisul fără încuviinţarea
ta. Iar Norman Manea, care este şi el „un personaj dilematic în situaţii
dilematice“, a ezitat foarte mult să-l publice. I-am trimis textul cînd a ajuns
în America. L-a păstrat; între timp au mai fost două dialoguri, de data aceasta
nu epistolare, ci faţă în faţă, unul din 1999, video – preluat din proiectul
Words& Images: the Jerusalem literary project, şi un altul din 2007, un
epilog la Bard College.
Să armonizez cele două identităţi
Totuşi, 30 de ani aţi fost preocupat de evreitate,
dvs. l-aţi provocat pe Norman Manea să discute aceste chestiuni. Din punctul
dvs. de vedere ce e schimbat în percepţia asupra evreităţii?
Cînd eram la
Iaşi, identitatea mea evreiască era un dat care nu mă preocupa în mod special.
Cînd m-am decis să plec în Israel am ajuns la o asumare mai evidentă a
identităţii evreieşti, care trece pe primul plan: plecam acolo ca evreu. Asta produce
şi o treptată reaşezare a acestei identităţi duble. În Israel, eşti evreu,
trebuie să înveţi ebraica, eşti în altă istorie, descoperi, paradoxal, că nu
ştiai nimic despre istoria adevărată a României în secolul al XX-lea. Ai de
învăţat... În cazul meu, am încercat, după plecarea din România, să armonizez
cele două identităţi.
V-aţi simţit un marginal cît timp aţi trăit în
România?
Marginală era în
acei ani comunitatea evreiască din România, nu persecutată, ci trecută pe o
linie secundară, tratată diplomatic cu o bine trucată simpatie, bună de pus în
vitrina arătată străinătăţii. Eu personal nu mă simţeam un „marginal“, penumbra
în care trăiam era opţiunea mea. Lucram într-un institut de istorie literară,
la Iaşi. Nu mă preocupa ce facem „noi, evreii“, ci ce face fiecare, individual.
Politica naţionalist-xenofobă a regimului a fost diferită de cea a altor
regimuri comuniste. În România nu exista nici un fel de propagandă oficială antisemită
sau antisionistă. Evreii din celelalte ţări estice ne invidiau. România era
singura ţară care a menţinut relaţiile diplomatice cu Israelul. Pe de altă
parte, politica lui Ceauşescu, foarte abilă, şi care a reuşit, era de a
„însănătoşi“ structura etnică a activului de partid, de a marginaliza
comunitatea evreiască, de a-i lăsa pe evrei să plece. Această comunitate
evreiască, din ce în ce mai redusă, era marginalizată
şi privilegiată. Practic, era
reprezentată foarte slab în eşaloanele superioare ale partidului. În acelaşi
timp, noi puteam pleca legal. Nu erai în situaţia de a fugi, de a încerca să
treci Dunărea înot. Fiecare evreu avea, virtual, un paşaport în buzunar. În
ceea ce mă priveşte, cît timp m-am aflat în România, nu puteam să nu mă întreb,
stimulat şi de semnalele ostile care veneau „de sus“: faptul că sînt evreu să
nu aibă nici o importanţă? Nefiind religios, mă întrebam: prin ce sînt eu
evreu? Mai era un element care mă tulbura: tăcerea sau mistificarea în jurul
pogromului de la Iaşi din vara anului 1941. Eu ştiam cum am scăpat, şi de ce
mai sînt în viaţă, şi ce a fost la Iaşi. Nu sînt convins că aceste teme sînt
numai „evreieşti“. Sau n-ar trebui să fie numai evreieşti. Pe de altă parte
înţelegeam şi ezitarea lui Norman Manea în a concentra discuţia în primul rînd
pe „problema evreiască“, iar raţionamentul lui ar putea fi rezumat astfel: ţara este într-o situaţie
catastrofală, de ce venim noi cu probleme specifice evreieşti? De ce să facem
noi caz de antisemitism şi de evreitate, cînd România trece printr-o catastrofă
naţională, a tuturor? Noi nu ne-am plasat în postura de victime ale regimului,
victima era o societate întreagă. Noi măcar mai aveam privilegiul de a pleca.
Ceea ce am şi făcut.
Soţia mea m-a îndemnat să plecăm
Cînd v-aţi decis să plecaţi aveaţi doi copii, unul
de cinci ani şi jumătate şi un altul de un an şi jumătate. Era o decizie
dificilă. Soţia dvs. şi copiii au fost de acord să plecaţi?
Pentru că şi eu
sînt un ezitant şi un „dilematic“, soţia a fost cea care a pus întrebarea care
„plutea în aer“: noi de ce nu plecăm? Decizia mea avea, aş spune, o motivare
multiplă: şi evreiască şi românească, politică şi individuală, era şi o
chestiune de supravieţuire, nu în sensul unei primejdii fizice. Soţia mea, venită
din Varşovia la Iaşi, era şocată de atmosfera din România, deşi Polonia era tot
o ţară controlată de comunişti şi aflată în orbita Kremlinului. Ea suporta greu
mai ales duplicitatea şi conformismul generalizat care contrasta cu atmosfera
din Polonia anilor ’80.
La 25 de ani de la acel dialog, credeţi că românii,
opinia publică, tinerii acestei ţări ştiu mai multe despre atocităţile
împotriva evreilor, despre Pogromul de la Iaşi, spre exemplu?
Recunosc că mă
preocupă această chestiune, am şi publicat cîteva articole pe tema asta, în
engleză. Evit să vorbesc, la modul general, despre „români“, riscul e să cazi
în clişee lipsite de sens şi de valoare cognitivă. Aş face diferenţieri. Sînt
răspunsuri diferite dacă vorbim despre clasa politică, despre mediul
intelectual, despre tineri...
Să le luăm pe rînd. Clasa politică românească.
Clasa politică
este marcată de oportunism. În general, în toată lumea, politicienii sînt
marcaţi de oportunism, dar într-o societate „de tranziţie“, după decenii de
dedublări şi miciună oficială, oportunismul e parcă mai endemic.
Vreţi să spuneţi că şi formarea Comisiei
prezidenţiale de studiere a Holocaustului a fost marcată de oportunism?
Mă mulţumesc să
spun că n-a fost constituită dintr-un impuls nobil de a stabili adevărul.
Decizia fost o rezultantă a contextului politic internaţional, a pragmatismului
şi a înţelepciunii politice. Mesajul deschis al liderilor politici era cam
acesta şi citez, aproape, dintr-o intervenţie auzită de mine la TVR, atunci
cînd s-a dat Ordonanţa de interzicere a simbolurilor fasciste şi antonesciene:
noi trebuie să înţelegem că Occidentul şi Statele Unite consideră că regimul
Antonescu a fost unul criminal, noi, dacă vrem să intrăm în această lume,
trebuie să ne asumăm această poziţie.
Cine spunea asta?
Adrian Năstase,
cînd era prim-ministru. Mesajul, în subtext, era acesta: eu nu vă spun că
Antonescu este un criminal, dar aşa ne cer „ei“ să spunem şi noi trebuie să ne
adaptăm dacă vrem să fim primiţi în „lumea bună“. E, din nou, un dublu limbaj –
unul pentru export şi unul „patriotic“, pentru masa alegătorilor, presupusă a
fi naţionalistă şi adulatoare a mitului lui Antonescu.
E o mare schimbare, lumea e mult mai grijulie cu ce spune
Ajungem la lumea intelectuală. Aici par să mai fie
derapaje ultranaţionaliste şi simpatii legionare... Ele nu sînt foarte
vizibile, dar le simţi printre rînduri, le simţi pulsînd în underground.
Nu mă miră. Dar,
totuşi, spre deosebire de lumea politică, lumea intelectuală este una mai
sinceră, distincţiile sunt mai evidente. Există şi „derapajele“ de care
pomeniţi, dar întîlneşti şi intelectuali cu o atitudine morală ireproşabilă în
faţa acestor „derapaje“. Există, evident, şi intelectuali care practică un
discurs ambiguu, dar şi ei sunt atenţi să nu producă o imagine extremistă, nu e
onorabil să faci impresie de intelectual antisemit. E o mare schimbare, lumea e
mult mai grijulie cu ce spune. În anii ’30, de care m-am ocupat multă vreme, puteai, în public, să spui orice
despre evrei, erai chiar privit cu suspiciune dacă luai apărarea evreilor.
Astăzi, chiar dacă unii intelectuali ar avea anumite porniri antisemite, în
discursul lor sînt reţinuţi. Vreau să fac o precizare: eu nu mă grăbesc să pun
eticheta de antisemit unora care uzează de clişee, glume, anecdote cu iz
antisemit, deşi ele trădează o mentalitate şi o predispoziţie. Nu despre asta
vorbim, ci de cei care practică un antisemitism coerent, „argumentat“ raţional
sau iraţional. Nu acelaşi lucru, al unei anumite reţineri şi al unui
autocontrol, se întîmplă cînd e vorba de ţigani. În continuare, poţi să spui în
medii onorabile orice vrei despre ţigani... În privinţa asta stăm încă destul
de prost...
Ajungem la tineri. Veniţi periodic, din 1993, în
România, ţineţi cursuri la Universitatea Bucureşti şi la Universitatea
„Babeş-Bolyai“ din Cluj. Cum simţiti acest mediu? Şi cum îl priviţi,
gîndindu-vă că el beneficiază şi de diverşi magiştri, nu neapărat la şcoală,
care fac cultul morţii, al sacrificiului, al devotamentului pentru o cauză.
Contactul meu cu
studenţii e cu precădere în mediul tinerilor interesaţi de iudaism, de istoria
evreilor, iar impresia e, de cele mai multe ori, încurajatoare. Multe
stereotipuri au dispărut sau slăbit, spiritul critic, curiozitatea intelectuală
sînt vizibile şi te pot face să fii optimist. Dar tot aceşti tineri îmi atrag
atenţia că se creează, treptat, cum spuneaţi, un anumit mit al legionarismului
şi al mişcării legionare, prezentată într-o versiune cosmetizată, ca o mişcare
spirituală, ortodoxă, preocupată de o renaştere morală, luptînd contra corupţiei
şi a politicianismului. Mişcarea legionară este prezentată numai din acest
unghi, eludîndu-se celălalt aspect, nu mai puţin esenţial: atunci cînd s-a
putut exprima politic, s-a manifestat ca o mişcare teroristă, sîngeroasă, care
n-a ezitat să lichideze zeci de personalităţi politice şi culturale sau să pună
la cale un pogrom de proporţii şi să viseze la „purificarea“ României de evrei.
Mişcarea legionară trebuie luată în întregimea ei, nu poţi să decupezi numai
ce-ţi convine, prezentînd-o ca o mişcare spirituală.
Atracţia pentru un fel de romantism legionar
Credeţi că există această problemă: prinde contur
un mit al legionarismului?
Da. Nu ştiu încă
ce pondere are, ce influenţă are asupra tinerilor. La cursurile pe care le
susţin la Bucureşti vin studenţi de la facultăţi diferite, vin şi studenţi de
la Teologie Ortodoxă şi chiar ei îmi vorbesc de existenţa acestei atracţii
pentru un fel de romantism legionar. Eu îi ascult, îi cred, îi înţeleg. Nu ştiu
ce pondere are tentaţia unui legionarism „cu faţă umană“, nu ştiu în ce măsură unii
profesori cultivă această orientare; eu constat. Dacă mi se întîmplă să
întîlnesc cîte un tînăr atins de această tentaţie, nu-l condamn, nu refuz
dialogul dacă tînărul e dispus să afle adevărul, tot adevărul, şi să
vadă dincolo de imaginea lui idilizată, de hagiografie martirologică.
Mitologia legionară poate avea vreo consecinţă
practică?
Evreii nu sînt în
pericol în România. Nu aici e problema. Pericolul este pentru democraţia
românească. Fenomene din astea aberante apar, dacă ar fi să vorbim de
popularitatea lui Becali...
Am auzit multe vorbe bune despre dvs., despre cum
ţineţi cursurile, despre dialogurile pe care le aveţi cu studenţii, acceptîndu-le
naivităţile şi ideile lor. Aveţi o carte de bază pentru înţelegerea anilor 30, Ideologia naţionalistă şi „problema
evreiască“, apărută la Editura Humanitas, care a avut, înainte de a fi
publicată în româneşte, o ediţie în limba engleză la Pergamon, Oxford. Totuşi,
de ce credeţi că sînteţi inclus printre detractorii lui Eliade?
Dacă nu sînt întrebat,
eu nu vorbesc despre Eliade. N-am nici o preocupare obsesivă legată de
afilierea politică legionară a lui Eliade, la cursurile mele nu-mi propun să
vorbesc despre Eliade. Nu am nici o pornire împotriva lui Eliade, cum nu am
nici o pornire împotriva nimănui. Eu vreau să cunosc şi vreau să înţeleg. Asta
e de-ajuns ca să fii socotit „detractor“ de către cei pentru care Eliade e un
fetiş, un sfînt la care doar trebuie să te închini. Nu practic idolatria.
Există o tendinţă, la unii intelectuali români, de a considera că orice analiză
critică a ideilor sale politice drept o profanare. Cultul pentru Eliade s-a
amplificat cu timpul. Acelaşi lucru se întîmplă şi cu Eminescu; eu nu am nici
cel mai mic sentiment că-l profanez sau îl „defăimez“ pe Eminescu dacă discut
concepţiile lui politice şi ideile lui antisemite. Asta nu mă împiedică să
admir genialitatea poetului. Eu nu fac nimănui proces, nu mi-am ales cariera de
procuror sau de judecător, dar nici de avocat sau de sacerdot al cultului lui
Mircea Elaide. Rostul nostru nu este de a acuza sau de a practica extazul şi
apologia. Prefer să încerc să înţeleg un fenomen, să propun o explicaţie, care
poate fi contestată, cu condiţia să fie de bună credinţă şi să avem acelaşi
scop: hai să lămurim ce a fost, să încercăm să înţelegem de ce s-a întîmplat ce
s-a întîmplat...
Credeţi că Eliade a fost oportunist cînd simpatiza
mişcarea legionară sau era altceva?
Nu, nu cred, e
vorba mai curînd de o „naivitate catastrofală“, cum o numeşte prietenul său,
Mihail Sebastian. De oportunismul lui se poate vorbi mai curînd după război, cînd
se pregătea să intre în lumea celor victorioşi, a americanilor pe care îi
detestase mai înainte pentru că au contribuit decisiv la înfrîngerea Germaniei
naziste. Dacă ne referim la ieşirile lui antisemite din anii ’30, el n-a fost, în privinţa asta, dintre cei mai
activi. Pasiunea lui pentru mişcarea legionară şi pentru Codreanu a fost
totală. Ideologic, fusese, mai înainte, mai apropiat de Hasdeu, de Iorga, de
Pârvan. Elementul xenofob, nu numai anti-evreiesc, intra în componenţa acestei
ideologii naţionaliste. Această percepere a străinului şi a evreului ca străin nociv poate fi găsită şi la Eliade.
Exista, la Eliade, această predispoziţie xenofobă. Odată intrat în mişcarea
legionară – evident, sub influenţa lui Nae Ionescu – Eliade scria şi el despre
pericolul evreiesc, e iritat de existenţa unor ţărani evrei în Maramureş care
vorbesc idiş, o percepe ca o profanare a unui spirit naţional.
Aţi fost editorul Jurnalului lui Sebastian, apărut în româneşte. Aş vrea să vă cer
părerea despre un studiu al Martei Petreu, care se intitulează Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu-Mihail
Sebatian, apărut în România literară.
Aţi citit studiul?
Da.
Aţi fost şocat?
Recunosc că am
fost şocat.
De ce? Ce v-a şocat?
Am fost şocat nu de citate şi fapte, multe le cunoşteam, ci de
concluziile studiului. E un capitol dificil şi delicat din biografia lui
Sebastian, un capitol care trebuie analizat în toate detaliile. Marta Petreu o
face cu seriozitate şi competenţă, doar că propune o interpretare pe care o
socotesc excesivă şi neconvingătoare dacă ţinem seama de tot ce scria Sebastian
în perioada colaborării la Cuvântul. E ca şi cum ai spune că Sebastian
era ziua un intelectual democrat şi noaptea ieşea cu o bîtă huliganică, primită
de la Nae, la vînătoare de democraţi. Imaginea lui Sebastian – „extremist de
dreapta“ nu mi se pare plauzibilă, chiar dacă fascinaţia „diabolică“ a lui Nae
Ionescu s-a exercitat din plin şi asupra lui Sebastian. Cred că de data aceasta
Marta Patreu, o admirabilă exegetă a literaturii şi vieţii politice interbelice,
e în situaţia medicului care examinează cu atenţie bolnavul şi pune un
diagnostic greşit. Se poate întîmpla oricui.
În imagine: Leon Volovici, în redacţia revistei Observator cultural – mai 2008
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters