OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Luni 20 octombrie au avut loc la München funeraliile lui Ion IOANID, unul dintre cei mai indragiti redactori ai Europei Libere din anii ’70-’80, cunoscut si ca autor al ciclului memorialistic Inchisoarea noastra cea de toate zilele, scris si publicat in anii ’90. In aceasta pagina – un mesaj al colegilor de la Europa Libera si alocutiunile rostite la despartirea de Ion IOANID. Printre cei care l-au condus pe ultimul drum, alaturi de colegi din perioada de detentie si de prietenii de la Europa Libera, s-a aflat si un consatean, sosit cu autobuzul din satul natal, de la Ilovat…


Dragi prieteni,

In aceste clipe deosebit de grele pentru noi toti, imi revine misiunea de a rosti acum si in acest loc citeva cuvinte de adio pentru prietenul meu, pentru fostul nostru coleg, pentru prietenul nostru – pentru Ion Ioanid.
Cei mai multi dintre noi l-am cunoscut pe Ion o data cu sosirea lui la München, cu aparitia lui pe culoarele Europei Libere, unde urma sa devina una dintre cele mai marcante personalitati. Spun marcante fiindca de la inceput ne-am dat seama ca avem de-a face cu un om desavirsit din toate punctele de vedere, un om care, spre deosebire de noi toti, a trait comunismul in cea mai intunecata infatisare a sa, a cunoscut comunismul asa cum numai cei care au trecut prin Gulag l-au putut cunoaste. In anii petrecuti dupa gratii, in mine, in temnite, in carcera, Ion a avut prilejul sa cunoasca oameni cu calitati deosebite, cu caractere puternice, oameni carora le-a ridicat un monument etern in cartile sale.

Suferinta pentru patria pierduta, pentru prietenii lasati in urma lui in tara l-a insotit in permanenta. In ultimele rinduri adresate mie la 1 iunie, intr-o scrisoare care urma sa fie deschisa abia dupa moartea sa, Ion scria: „Nu regret decit tara pierduta si despartirea de prietenii si fostii mei camarazi din inchisorile comuniste, carora nu le voi mai putea fi de nici un folos si ajutor... Primesc cu seninatate moartea, ca pe o usurare ce vine sa puna capat infirmitatilor de care am parte si unei vieti fara perspectiva implinirii visurilor mele de tinerete, pe care deceptiile prezentului le-au coplesit. Optimismul meu a secat“.
Cred ca nici unul dintre noi, cei prezenti aici, nu ne-am fi putut inchipui un Ion pesimist, fara o perspectiva in viata. Din rindurile de mai sus, daca le citim din nou si din nou, ne dam, insa, seama cit de mult a suferit acest om, fizic si psihic. Ion a fost un om cum rareori am intilnit, care, desi a primit lovituri grele din partea destinului, si-a pastrat intotdeauna optimismul si statura. Scurt timp dupa iesirea lui la pensie, a inceput lupta cu boala, care pina la urma l-a costat vocea. Si ce a insemnat vocea pentru Ion, pentru milioanele de ascultatori, numai noi stim, cei care am lucrat zi de zi cu el.

Dupa citiva ani, destinul a fost deosebit de crunt cu el, i-a rapit sotia, Ion raminind fara partener si fara voce. A inceput, incetul cu incetul, sa traiasca cit mai retras, s-a izolat din ce in ce mai mult. A citit tot ce a putut sosi din Romania pe adresa lui din München si a comentat cu tristete, dar si cu sarcasmul lui taios, tot ceea ce se intimpla in tara si in lume. In toamna anului 2000 a mai vizitat o data Romania, unde si-a intilnit fostii camarazi de inchisoare. Tin minte cu cita tristete a vorbit dupa intoarcerea sa despre situatia din tara, dar si cum i s-a luminat fata cind mi-a aratat minunatele fotografii facute la manastirile din Moldova si Bucovina. A fost si ultima sa intilnire cu prietenul lui, doctorul Emil Capraru, vestit medic pediatru, care, intr-o ultima scrisoare adresata lui Ion, la 21 septembrie, scria: „Traiesti cu sperante si indoieli. Sint sigur ca asa cum ai fost tot timpul in viata, cind a trebuit sa te lupti cu nesiguranta, cu necunoscutul si chiar cu spectrul mortii, ai facut-o in felul tau: demn, discret, cit mai singur“.

Da, intr-adevar, asa a fost Ion. Dar ce ar fi fost Romania post-decembrista – in semn de respect fata de cel disparut nu folosesc termenul de Romania post-comunista – daca nu ar fi existat un Ion Ioanid care, aproape imediat dupa cele intimplate in decembrie 1989, a prezentat intregului sau neam marturia scrisa a ceea ce s-a intimplat in timpul dictaturii in lagarele si inchisorile comuniste? Cred ca a fost totusi un indemn al destinului, momentul in care Ion a inceput sa asterne pe hirtie cartea Inchisoarea noastra cea de toate zilele, nestiind si neputindu-si inchipui ca aceasta minunata lucrare va vedea lumina tiparului atit de curind si, pe deasupra, in Romania. Peste noapte, Ion a devenit un Soljenitin al romanilor. Prin aceasta carte, Ion Ioanid le-a redat in mare parte, multora, increderea, aproape – daca nu cu totul – pierduta, punind degetul pe rana, spunindu-le: „Uitati, aici este un roman care a trait toate acestea pe propria lui piele si care i-a demascat pe aceia care v-au torturat decenii la rind!“.

Ultimele luni si saptamini au fost foarte grele pentru Ion. Aproape zilnic i s-a confirmat, fie prin medic, fie prin constatarile proprii, ca lupta este pierduta...
Imi inchei aceasta alocutiune cu un citat din cartea lui Ion, care mi se pare atit de potrivit pentru acest om de care ne despartim astazi. Nu pentru totdeauna, stiind cu totii ca Ion nu ne poate parasi, iar noi nu-l vom uita niciodata.
„Pentru mine, scria Ion Ioanid, inchisoarea a fost o revelatie si cred ca de aceea toti cei care au reusit sa treaca acest prag au mers mai usor mai departe – iar noi, cei aflati in inchisorile comuniste, am fost mai liberi decit cei de afara.“
Adio, dragul meu prieten!

Hans-Joachim ACKER

*

Cu siguranta ca ati stat de vorba cu Ion Ioanid si ati impartasit durerea sufleteasca de care sintem stapiniti cu totii in aceste momente, pentru ca toti l-am cunoscut. Cu totii i-am fost apropiati intr-un fel sau in altul, cu totii am facut parte din buchetul de suflete pe care el le-a cuprins in generosul lui suflet. In urma cu mai bine de sase ani, tot din acest loc, ne luam ramas-bun de la buna lui sotie, Nora Ioanid. In cuvintarea mea de atunci evocam faptele de eroism ale celui care fusese chemat sa poarte crucea suferintei, nu atit pentru sine, cit pentru toti cei care sintem beneficiarii roadelor acestor suferinte. Nutream atunci convingerea ca Ion Ioanid nu se va lasa invins de suferinta, ci va purta cu curaj si demnitate crestineasca, pina la capat, crucea ce i-a fost incredintata. Si nu a fost o cruce usoara!
Nu ne-am inselat. Si nu ne-a inselat in sperantele noastre, demonstrind cu adevarat pina in ultima clipa ca a ramas credincios si devotat propriilor sale convingeri, acelor principii fundamentale carora le-a sacrificat cea mai mare si cea mai frumoasa perioada din viata sa.

Sintem cu totii martorii ultimei si definitivei eliberari din inchisorile acestei vieti a lui Ion Ioanid. In lumea cu adevarat libera a vesniciei, care incepe din aceasta clipa, il asteapta nu numai atotputernicul Dumnezeu, care cunoaste toate faptele lui. Cu cununa biruintei il asteapta toti cei cu care a impartit bucatica de piine si gramul de speranta intr-o lume mai buna si mai dreapta. Il asteapta Elisabeta Rizea, plecata de curind, de citeva saptamini, dintre noi, femeia taranca eroina din Muntii Vrancei. Il asteapta toti cei pe care i-a evocat cu recunostinta in minunata sa carte, intitulata atit de sugestiv Inchisoarea noastra cea de toate zilele.
Dragii mei, e cutremurator sa constatam ca ne pleaca eroii. Pleaca dintre noi acei stilpi de rezistenta, acele cariatide care au purtat pe umerii lor o lume, au purtat un neam, au purtat o tara, au purtat o ideologie sfinta, au purtat o credinta puternica. Eroi au fost, eroi sint inca si vor mai fi in neamul romanesc... dar se pare ca din ce in ce mai putini. Si aceasta ne intristeaza. Un popor fara eroi este sortit pieirii. Saminta faptelor acestor eroi, a acestor oameni, saminta lor trebuie sa rodeasca, iubiti credinciosi, in sufletul fiecaruia dintre noi.

Fara indoiala ca trasatura caracteristica a lui Ion Ioanid, trasatura pe care am constatat-o toti cei care l-am cunoscut, a fost curajul, nemaipomenitul lui curaj. Ion Ioanid nu s-a temut de nimeni si de nimic. Nu s-a temut niciodata de securisti, nu i-a fost frica nici de tortionari. Nu i-a fost frica nici de mincinosi si delatori, nu i-a fost frica si nu s-a lasat coplesit nici chiar de boala si nici chiar de moarte.
De aceea a scris acele cuvinte minunate pe care le-a citat domnul Acker: „Ma duc senin, stau senin in fata mortii, nu poate sa imi fie in cealalta viata mai greu decit mi-a fost aici. Cu siguranta“.
Da, stim cu totii ca marii stejari mor in picioare. Fara indoiala, Ion Ioanid a fost un luptator in tot ceea ce a facut. Astazi, cind ne despartim de el, in acest prag al vesniciei, ii multumim pentru eroica sa lupta, ii multumim pentru cuvintele minunate culese de la dumneavoastra, redactorii de la Europa Libera, pe care le-a transmis in eter. Iar noi, ascultatorii, tremuram ascultind in taina cuvintele lui. Si acum ii aud vocea timbrata si minunata: „Aici e Radio Europa Libera. La microfon – Ion Ioanid“. Cutremurator... sint amintiri care ne emotioneaza pina la lacrimi...

Ii multumim. Ii multumim pentru suferintele pe care le-a indurat, pentru exemplul minunat pe care l-a dat fiecaruia dintre noi. Ii multumim ca a fost alaturi de noi, alaturi de biserica neamului sau, alaturi de parohia noastra. Nu stiu citi dintre dumneavoastra stiti ca de peste 15 ani Ion Ioanid a facut parte din Consiliul Parohiei Buna Vestire din München. Chiar daca a stat mai retras, stim cu totii ca se retrasese nu pentru a nu comunica cu oamenii, ci pentru a comunica cu el insusi, pentru a-si aduce aminte de tot ceea ce a fost, pentru a descrie totul in minunatele sale carti pe care le-a lasat pentru eternitate. A fost alaturi de poporul lui si duce acum cu sine toata aceasta mireasma a neamului si a eroismului neamului sau. Pentru toate acestea ii multumim din suflet. Pentru tot ceea ce a facut pentru fiecare dintre noi in parte, dar mai ales pentru natia lui, pentru tara lui.
Frate Ioane, Dumnezeu sa te odihneasca, sa-ti faca parte de fericirea Sa cea vesnica. Amin.

Parintele Simion Felecan